Un test interesant

Recomand tuturor  celor interesaţi să participe la votul pentru alegerea preşedintelui să îşi facă un test personal pe www.busolapolitica.ro. Dincolo de raportarea  propriei orientări faţă de candidaţii ofertanţi, testul mi-a oferit şi o posibilă explicaţie pentru evoluţiile actuale din preferinţele de vot.

Rezultatele sunt, evident, valabile exclusiv pentru populaţia Internet a României şi, de aceea, au un caracter pur orientativ privind rezultatul final al votului. Cu toate astea, ele arată suficient de elocvent posibile motive pentru creşterile şi scăderile de popularitate ale unor candidaţi.

Personal, mi s-a părut extrem de interesant faptul că două din întrebările testului, respectiv “Consideraţi oportună menţinerea impozitului forfetar?” şi “Consideraţi oportună încheierea unui acord cu FMI?” au primit gradul maxim de importanţă din partea participanţilor la test. Sunt cele două întrebări devenite, iată, fundamentale, la care candidatul Traian Băsescu se depărtează enorm de preferinţele electoratului, lăsând spaţiu deschis de manevră şi de câştig de popularitate adversarului său Crin Antonescu.

Ajuns susţinător al impozitului forfetar nediscreţionar (un impozit, de altfel, stupid şi introdus în legislaţie ca un furt pe faţă din buzunarul firmelor de către un individ complet anost şi incompetent ajuns ministru de finanţe) şi al acordului complet cu FMI, Băsescu a pierdut masiv voturi din zona celor pentru care introducerea acestui impozit a însemnat, poate, chiar încheierea unei etape a existenţei, dar şi din zona celor pentru care acordul cu FMI reprezintă punerea ţării pe butuci.

Singurul care punctează serios din aceste puncte de vedere este Crin Antonescu. Rămâne de văzut dacă astfel de câştiguri îi vor asigura şi victoria finală într-o cursă care în proporţie de mai bine de 60% se desfăşoară în afara spaţiului online. Cât despre al treilea candidat important, Mircea Geoană, el este, cu doar 18% din interesul exprimat,  ca şi inexistent din perspectiva electoratului online. Vom vedea peste o săptămână cât de important a ajuns să fie mediul online într-o ţară cu peste 5 milioane de pensionari…

De ce votez cu Băsescu (II)

“M-ai dezamăgit cumplit,” mi-a spus cineva. “Cum poţi să votezi cu Băsescu tocmai tu? Cum poţi să votezi cu individul care ne-a adus în rahat pe noi toţi?”

Chiar aşa, cum pot eu să votez cu Băsescu? Cum poate lumea să voteze cu Băsescu? Cum poţi da votul unui individ care a destrămat câteva coaliţii, care e permanent pus pe scandal, care face promisiuni fără să gândească, pentru ca apoi să nu şi le mai respecte, care patronează hoţi şi devalizatori de economie naţională? Cum să-l votezi pe cel care plânge machiavelic cu “Dragă Stolo”, pe cel care ridică mâna unui partener de coaliţie în semn de victorie ca apoi să critice permanent acelaşi partener ajuns prim-ministru? Cum să pui ştampila pe poza individului vinovat de vânzarea flotei româneşti, devalizarea industriei autohtone, distrugerea agriculturii româneşti, seceta nenorocită din ultimii ani, inundaţiile de primăvară şi cele de toamnă sau, mai nou, de gripa porcină?

Cum? Şi mai ales de ce? Simplu. Pentru că râde. Pentru că ştie să râdă de el însuşi, fără să se supere pe nimeni pentru asta. Pentru că nu îi priveşte pe alţii ca fiind condamnaţi dinainte. Pentru că sub îngrozitoarea lui dictatură zeci de mii de oameni îl pot înjura sau lăuda deschis, fără teamă că se vor trezi cu maşinile negre noaptea la uşă. Pentru că nu le aruncă “Nemernicii dracului” printre dinţi celor care îi pun întrebări incomode. Pentru că a făcut “ţigancă împuţită” o individă care chiar nu era extrem de albă la faţă şi chiar nu avea ce căuta să se bage în sufletul lui în momente când nu mai era preşedinte, ci simplu om la cumpărături. Pentru că e om şi nu şi-a pierdut latura umană.

Am alternativă? Desigur. Nu una, ci cel puţin trei. Probabil doar două dintre ele cu şanse de a ieşi preşedinte. PREŞEDINTE. Adică ăla din capul statului care mă reprezintă şi pe mine, şi familia mea, şi ţara mea. M-am uitat, le-am studiat, le-am cercetat. Aş fi vrut sincer să găsesc pe altcineva. Mi-aş fi dorit să găsesc în sfârşit pe cineva care să fie demn de pilda dată de Isus: “Să arunce primul cu piatra cel care e neprihănit”. O Maica Tereza a politicii româneşti.

Am dat peste doi roboţi. Unul al mafiei kaghebiste, celălalt al mafiei locale. Cuvântul cheie aici nu e “mafie”, ci “roboţi”. Un fel de Cristian Tudor Popescu ai politicii, în dublură. Indivizi cu rictus, indivizi cu bale la gură, indivizi care habar n-au să zâmbească în afara momentelor în care li se aduc osanale sau sunt pupaţi în cur.

Nici nu mă mai interesează ce reprezintă toţi aceşti candidaţi. Pentru mine, în stadiul de deşertificare în care a ajuns România, nici nu mai contează că toţi cei patru cu şanse pentru turul doi au aceleaşi origini şi oblăduiesc fiecare propria mafie. Executarea pe eşafod a României a fost începută de multă vreme şi pentru desăvârşirea operei oricum veghează tătuca Iliescu, nemuritorul, cel tratat cu cele mai scumpe tratamente ca să nu dea ortul popii înainte de clipa în care trebuie să lichideze ordinul de a-şi fi terminat lucrarea.

Aleg însă hăhăiala băsesciană în dauna rictusurilor de roboţi marca Geoană şi Antonescu pentru că vreau să mai pot respira un pic de aer. Sunt sătul până peste cap de justiţiari de carton şi de lupi moralişti, de revoluţionari ai bunului simţ care aşteaptă mai întâi să vadă încotro priveşte stăpânul cu coaiele îmbibate în gaz şi petrol ca după aia să scoată vreo vorbă, de proletcultişti care “înving împreună” doar după ce dau o raită pe la Moscova şi prin Primăverii ca să primească instrucţiuni de comportament. Aleg hăhăiala pentru că oricum nu mai contează. Pentru că oricum România este pe masa de operaţie, un trup care trăieşte doar asistat de maşini. Şi îmi doresc atunci ca măcar ultimele clipe ale ei de viaţă să le treacă cu un zâmbet pe buze.

O mutare interesantă

Rupert Murdoch, un soi de alt mogul al presei, doar că dintr-un spaţiu mult mai puţin lovit de securism ca România, anunţa ieri că este pe punctul de a finaliza un plan de acţiune pentru a aduce la matcă jurnalismul profesionist, o profesiune de credinţă care, din nefericire, a avut enorm de mult de pierdut de pe urma Internetului. Concret, Murdoch vizează măsuri de a nu mai permite ca articolele scrise în publicaţiile din trustul condus de el să fie postate gratuit online. În viziunea lui Murdoch, cititorii online trebuie să plătească pentru conţinut, la fel cum plăteau şi atunci când îşi cumpărau ziarele de la tarabe. Iar pentru îndeplinirea acestui scop, unul din primii paşi anunţaţi va fi acela al “delistării” publicaţiilor News Corporation din motoarele de căutare de pe Internet, în special de pe Google.

Mutarea mi se pare cel puţin interesantă, chiar dacă e provenită din dorinţa legitimă a lui Murdoch de a-şi conserva cât mai bine imperiul media clădit cu mijloace din cele mai diverse. Afirm acest lucru mai ales ca martor permanent al fenomenului degradării jurnalismului sub toate aspectele. Unul din motivele acestei degradări constă tocmai în tendinţa de accelerare a “gratuizării” conţinutului informativ online. Şi asta pentru că, în lipsa altor surse de venit, mediul informativ online depinde aproape exclusiv de o formă sau alta de publicitate. Mă refer aici, evident, la informaţii cu caracter general, de tip ştiri, căci alte genuri de informaţii, precum rapoartele sau studiile de piaţă n-au fost nicicând oferite publicului în mod gratuit decât atunci când erau sponsorizate de cineva cu un interes clar în diseminarea rezultatelor.

Ei bine, necesară cum e, publicitatea suferă de un imens defect. Cam peste tot în lume metricile legate de impactul publicităţii se leagă de volume. În cazul universului online, de audienţă sub diverse forme precum numărul de vizitatori unici etc. În atari circumstanţe, este evident că interesul pentru obţinerea de fonduri este grevat de nevoia de a atrage cât mai mulţi cititori, indiferent de calitatea lor. Ori, conform legilor fundamentale ale societăţii, mesajele care atrag audienţa nu vor fi niciodată de tip calitate, ci în proporţie de 100% de tip şoc. Cu alte cuvinte, niciodată vreo ofertă gratuită nu va reuşi să aducă cu ea vreo valoare adăugată (în lipsa sponsorizărilor de mesaje), tocmai din nevoia de a atrage cât mai multă audienţă. Legea este extrem de simplă şi explică perfect de ce spaţiul online, şi nu numai, este inundat de pornografie, scandaluri, ştiri bombă, cancanuri, toate acestea interesante, poate, pentru latura de ţaţă a multor oameni, dar complet lipsite de importanţă pentru viaţa umană în ansamblul ei.

Propunerea lui Murdoch nu ar trebui să surprindă pe nimeni. La ora actuală există mulţi fanatici ai Internetului care, la fel ca susţinătorii sistemului de operare Linux de acum câţiva ani, sunt atât de obsedaţi de faptul că spaţiul virtual este ACEL LOC unde orice fel de defulări sunt gratuite şi permise, încât sunt în stare să sfâşie în bucăţi pe oricine vede în evoluţia Internetului, pe lângă multe lucruri bune,  o oglindă tristă de reflectare a tot ce înseamnă dejecţii umane aruncate la adăpostul anonimatului.

Alţii, inclusiv din România, susţin sus şi tare că jurnalismul în esenţa lui este mort. Am citit astfel de opinii absolut stupide, inclusiv din partea unor foşti jurnalişti ajunşi acum de cealalată parte a baricadei. Dincolo de posibile motivaţii legate de regretul pierderii unui nume sau al unei poziţii sociale, astfel de opinii sunt lipsite de orice noimă pentru că susţin o ipoteză fără fundament. “Jurnalismul va fi înlocuit de bloguri, iar informaţiile vor apărea în continuare gratuit, scrise de bloggeri pentru întreaga comunitate,” susţin aceşti fanatici.

Ei bine, tuturor acestora le aduc aminte de faptul că, plecat de la noţiunea de gratuitate, Linux-ul a devenit între timp al dracului de scump, pe alocuri mai scump chiar decât sistemele de operare comerciale tradiţionale. Oare de ce? Foarte simplu. La fel ca şi mediul online, Linux-ul a suferit de un imens păcat fundamental: lipsa de credibilitate. O lipsă pe care gratuitatea ofertei nu are cum s-o suplinească, ci, din contra, s-o adâncească.

Ca atare, tuturor celor care mai cred în gratuitatea informaţiilor, le dau o veste tristă: presa a fost luată pentru o vreme de val. Se apropie însă momentul răsturnării situaţiei şi a întoarcerii valului. Nimeni nu ştie exact acum cum se va petrece acest fenomen, dar el se va petrece. Şi va lăsa în urma lui, din punct de vedere al ştirilor, un spaţiu la fel de inform precum cel de azi. Un spaţiu în care gratuite vor fi doar ştirile despre accidente de circulaţie, despre cum şi-a dezvelit ţâţa dreaptă tanti Monica aia a lui Iri sau despre descoperirea senzaţională a unui cocoş negru de un metru înălţime, cu două creste pe cap, una roşie şi cealalată neagră. Adică totul despre pleava umană.

De ce votez cu Băsescu

Asta în turul doi, căci în primul tur îl voi vota în mod clar pe Remus Cernea, singura pată de normalitate combatantă pe obrazul canceros al unei Românii securiste.

De ce Băsescu? Pentru că e poltron, e scandalagiu, e uman. În acelaşi timp e decis, acţionează, luptă, are experienţă de căpitan pe vreme de furtună. N-are nicio importanţă că a avut o contribuţie importantă la declanşarea furtunii. Cineva trebuia să stârnească iureşul pentru curăţarea grajdului românesc devenit pestilenţial. Dejecţiile marca Iliescu, Vadim, Năstase, Tăriceanu and co. put de ani de zile şi întorc stomacurile pe dos de greaţă.

De ce nu Geoană, Antonescu sau Oprescu? Pentru că sunt măşti ale aceluiaşi chip hâd securist care deşertifică România de 20 de ani încoace. Pentru că sunt marionetele manevrate prin sfori de jartelele penale care constituie materialul textil al securismului în România, ajutate fiind de portavocile stridente ale unor escroci siniştri de tip Vântu şi Voiculescu, mercenari fără suflet şi exponenţi de marcă ai “chiaburimii roşii” denunţate de însuşi tăticul comunismului, Lenin.

De ce iau poziţie? Pentru că sunt prea mulţi cei care se sufocă în deşertul numit România şi prea puţini cei care pot face ceva pentru a normaliza cumva aerul din spaţiul carpatin. Pentru că e mult mai bine pentru toată lumea ca nişte exponenţi ai încrengăturii securiste care conduce economic şi politic această ţară de 20 de ani să ajungă, treptat, în spatele gratiilor, dovedind astfel că, în sfârşit, înaintarea deşertului poate fi stopată, decât să se ajungă la arme pe stradă.

Căci răscoala celor cu cuţitul la os şi care nu mai au nimic de pierdut nu foloseşte, în ultimă instanţă, nimănui.

PR mercenar

Citeam mai deunăzi pe blogul cuiva că, în sfârşit, după nişte luni de chinuri, o mare agenţie de PR care activează şi pe plaiuri mioritice şi-a inaugurat un site de prezentare. Cum relaţiile publice sunt înrudite cu presa şi consultanţa media am intrat repede pe site-ul cu pricina, convins fiind că o asemenea firmă specializată, mai ales că este o multinaţională provenită din patria elenă a democraţiei, are un cuvânt greu de spus în domeniu.

Hm. Site curăţel, lipsit de farafastâcuri. Misiune, viziune, valori. Clienţi, principii de lucru, gamă de servicii, echipă, contacte. Profesionist. Bravo lor. Rătăcite undeva, pe la bloguri personale, două studii ce caz. Hopa. Asta chiar că e ceva nou şi interesant. Nimic nu exemplifică mai clar ce faci cu adevărat şi cum gândeşti decât un studiu de caz.

Primul studiu de caz. Un eveniment pozitiv. Ceva optimist legat de imobiliare în condiţii de criză, pe modelul lui “Hai că se poate!”. Metrică legată de cantitate de articole apărute în media şi tonul acestora. Cât se poate de corect şi de elegant. “În sfârşit, am dat peste ceva care merită,”  mi-am zis eu în gând.

Al doilea studiu de caz. Şi mai interesant. O dramă legată de şomaj, restructurare de activitate, dat afară oameni de la o companie dintr-un oraş cvasimonoindustrial (mamă, ce termen lung am gasit!). Provocare clară legată de minimizarea efectelor negative ale comunicării unei situaţii dramatice. Hait! Stupoare. Citesc rezultatele activităţii de PR, unde, la un moment dat, se spune: ” Deşi acoperirea în presă a fost semnificativă, aproape toate articolele publicate au fost copy/paste din comunicatul de presă, prin urmare toate mesajele au fost controlate şi tonul din articole a fost în cea mai mare parte neutru”.

Rareori mi-a fost dat să citesc, negru pe alb, o asemenea dovadă de cinism mercenar. M-am uitat iarăşi la misiunea expusă pe site şi m-am lămurit. Căci acolo scrie clar că firma de PR oferă “sprijin clienților noștri în atingerea obiectivelor de business”. Aşadar, singurul lucru important este ca măritul client să marce banul şi să fie mulţumit de atingerea obiectivului de business.

Mai pe şleau, dacă X S.R.L. sau S.A. o dă în bară rău de tot sau face niscaiva afaceri necurate, e suficient să angajeze o agenţie specializată de PR, precum cea de mai sus, ca “obiectivul de business” să fie conservat şi matrapazlâcurile să continue netulburate. Căci în era informatizării, singura care contează este imaginea, nu-i aşa? Şi când mă gândesc cum erau blamate serviciile ceauşiste de informare…

Deşertul ca manifestare umană

Am dat recent peste o exprimare… cel puţin interesantă a cuiva. Probabil încercând să se auto-definească, persoana respectivă afirmă că “o arde acolo unde o ard toţi cei care contează şi al căror nume este pe buzele tuturor”. Nu-mi dau bine seama dacă exprimarea aparţine unui puşti teribilist sau unui imbecil cu ifose, dar, în sine, poate fi socotită drept simptomatică pentru năvala deşertificării care cuprinde plaiurile mioritice.

De ce? Păi ce contează la ora actuală în România? Şi, mai important decât atât, cine contează în România?

Odinioară, se putea afirma că, în ciuda vicisitudinilor istoriei, pe plaiurile mioritice mai contează valori precum cinstea, dăruirea, generozitatea. Acum, cinstea a ajuns cuvânt luat în batjocură. Numărul în permanentă creştere de hoţii şi înşelăciuni este suficient pentru a demonstra o asemenea afirmaţie. Dăruirea? Păi până şi reclamele au ajuns să propage ideea că dacă faci ceva fără să urmăreşti un scop mercantil eşti un idiot. Cât despre generozitate, să fim serioşi. Câţi renunţă din pur spirit uman la un obiect personal în favoarea celui care nu are?

Aşa ajungem la cine. Ei bine, aici situaţia ar putea fi de-a dreptul hilară dacă n-ar fi tragică. Şi asta pentru că universul personajelor care, aparent, apar pe buzele tuturor este intoxicant de populat cu tot felul de… ciudăţenii omeneşti, de la vedete de mucava, la aşa-zis politicieni care n-au nicio treabă cu politica şi la oameni de afaceri care ar fi trebuit să putrezească de mult în spatele gratiilor. Exemplele sunt atât de numeroase, încât lista ar ocupa, probabil, câteva cărţi groase.

Desigur, mai există oameni care respectă un cod personal de valori. Un român s-a dăruit pe sine şi a salvat un copil de la moarte sigură într-un incendiu. Da, dar asta se întâmpla în Statele Unite, nu în România. O româncă a dat dovadă de prezenţă de spirit şi a salvat doi bătrâni. Evident, asta se întâmpla în Italia, nu în România. Aici însă, o casieriţă care a dovedit curaj într-un caz de jaf armat este anchetată de poliţişti pentru neglijenţă în serviciu!

În patria mioritică a deşertificării, oamenii care ajung repere morale se împuţinează ca număr pe zi ce trece. Întrebarea este: Când ei vor fi dispărut cu totul, ce şi cine va mai conta cu adevărat? Căci singura pavăză împotriva unei maree de noroi clisos o constituie arborii solizi. Copacii cu rădăcini bine înfipte în solul propriei conştiinţe. Fără ei, vom ajunge cu toţii să “o ardem acolo unde o ard cu toţii”, adică în focul şi pucioasa propriei neputinţe.

CRM cu R de la Respect

Am moderat recent o masă rotundă dedicată soluţiilor CRM. Ce naiba or mai fi şi astea? În dorinţa lui necontenită de a inventa lucruri noi, şi ca o consecinţă a dezvoltării fulminante a aplicaţiilor software implementate pe calculatoare, omul a găsit, de ceva ani buni încoace, cu cale să inventeze o aplicaţie care să-l ajute în procesul de automatizare a relaţiei cu clienţii, cu partenerii, ba chiar şi cu prietenii.

Soluţiile CRM au ajuns atât de performante, încât ele nu doar ţin evidenţa oamenilor şi firmelor cu care o entitate, fizică sau juridică, intră în contact, ci, prin intermediul acumulărilor de date, ajută enorm la ţinerea aproape a tuturor celor socotiţi importanţi. Cu alte cuvinte, o soluţie CRM reuşeşte să transpună pe plan informatic în faptă visul oricărui vânzător de a vedea cum un client care intră în magazin pentru o cutie de ace pleacă de acolo cu o maşină nou-nouţă, cu portbagajul plin cu tot felul de lucruri, unele mai importante şi mai puţin conştientizate ca altele. Iar ca cireaşa să nu lipsească de pe tort, clientul revine şi a doua zi, şi a treia zi şi aşa mai departe, pentru că tratamentul de care a avut parte generează dependenţă.

Mulţi dintre participanţii la masa rotundă, în principal furnizori de soluţii CRM, se plângeau de faptul că potenţialii lor clienţi nu pricep deloc cum vine chestia asta cu fidelizarea clientului şi sunt interesaţi doar de scăderea costurilor. Căutând o explicaţie, unul din furnizori a emis chiar şi o idee interesantă: Soluţiile CRM sunt prea noi pentru România şi, ca atare, nu au avut cum să fie conştientizate ca benefice de către utilizatori în lupta lor cu criza economică.

Măi să fie. Eu unul îmi amintesc cum bunicul meu îmi povestea ce însemna viaţa de negustor în anii 1930 în România. Pe vremea aceea, el aproviziona cu produse agricole, de la legume până la butoaie cu vin, o bună parte din băcăniile şi cârciumile din nord-vestul Capitalei. Niciodată nu vindea doar ceea ce i se comandase. Dacă ştia, de pildă, că în cartierul unde era băcănia lui madam Tanţa, nu vânduse niciodată brânză de burduf, pentru că nu i se comandase aşa ceva, încerca absolut orice, mergând până la a da de la el, gratuit, câteva putini de probă,  ca să vadă dacă nu cumva acolo exista o cerere neconştientizată. Dacă nu cumva oamenii ar fi vrut brânză de burduf, dar nu cereau aşa ceva pentru că madam Tanţa nu aducea.

Bunicul meu aplica perfect soluţiile CRM într-o vreme când abia dacă existau câteva radiouri prin case mai înstărite. Mintea lui funcţiona ca o aplicaţie software, ajutată fiind doar de ustensilele vremii: hârtie şi creion. Iar ca el funcţionau alte sute şi sute de comercianţi. Aşadar, în România anului 1930 CRM-ul putea fi aplicat fără probleme. În România anului 2009 furnizorii de astfel de soluţii întâmpină obstacole aproape insurmontabile în vânzarea lor potenţialilor clienţi.

Eu unul, sunt absolut convins că diferenţa fundamentală între cele două perioade nu este dată de tehnologie, progresul cunoaşterii sau criză economică, ci de prevalenţa, respectiv, acum, lipsa aproape totală a unui element care ţine de individualitate în context social: Respectul.

În România anului 1930, nea Ion cârciumarul, nea Costel pantofarul, madam Tanţa băcăneasa, dar şi Societatea Anonimă a Poştei Române ştiau mult mai bine ce înseamnă clientul şi se făceau luntre şi punte ca să şi-l ţină aproape, chiar şi cu scopul (meschin?) de a scoate bani de pe urma lui. Făceau asta chiar dacă însemna zâmbet sincer pe buze, efort de amabilitate şi strădanie de a furniza lucruri şi servicii de calitate.

În România anului 2009, prea puţine băcănii, restaurante, supermarketuri sau hypermarketuri mai sunt interesate de client ca persoană, ca individ unic. Clienţii contează doar ca volum, ca mase informe de vite bune de muls financiar.

Un alt participant la acea masă rotundă, din nefericire nu un român, ci un neamţ sadea, spunea despre CRM că înseamnă o filozofie de dezvoltare a afacerii şi nu o soluţie IT. Probabil că domnia sa avea mare dreptate, dar pentru Germania, nu şi pentru România. Căci pe meleaguri carpatine, până la existenţa unei filozofii de dezvoltare a unei afaceri, interesul primordial rămâne tot acela de lua tot ce se poate din pielea unui om. Şi asta acum, nu mâine sau poimâine.

Oare de ce, odată cu intrarea acestei biete ţări mioritice în Uniunea Europeană, Germania pare mai îndepărtată ca oricând şi în continuă distanţare?

Diferenţe de percepţie

Una este să alergi, să te târăşti, să ţopăi sau să faci pasul piticului ca să supravieţuieşti şi alta e să ajungi să calci pe alţii în picioare, eventual chiar şi peste cadavre, ca tu să respiri.

Una este să fii în centrul acţiunii şi să te zbaţi ca să fii cel mai informat şi alta este să cauţi cu lumânarea tot ce are sămânţă de scandal sau miroase a sânge ca pe urmă să te lauzi că ştii mai multe ca oricine.

Una este să construieşti ceva cu dedicaţie şi pasiune, chiar şi cu riscul ca acel ceva să nu dăinuiască, şi cu totul altceva să ajungi să îţi atribui realizări care au aparţinut unor echipe de oameni şi nu ţie personal.

Una este să crezi despre tine că eşti un far al cunoaşterii, de la lumina căruia ajunge să se adape o omenire întreagă, şi cu totul altceva să împroşti cu invective în stânga şi în dreapta la adresa tuturor celor care îţi spun în faţă că soarele nu se opreşte din loc pe cer ca să se minuneze de existenţa ta.

Una este să alegi libertatea, luând-o pe cont propriu, chiar şi cu riscul de a face foamea, şi cu totul altceva să ajungi să munceşti 12 ore pe zi ca disperatul în slujba unui patron care îţi cere orice, inclusiv să te prostituezi ca să-i aduci lui profit, dar având pâinea asigurată pe masă seara.

Una este să ai capacitatea de a te opri primăvara pe stradă ca să te minunezi de prima floare de cireş îmbobocită, şi cu totul altceva să cauţi în jurul tău doar conflictele, lăudându-te apoi că ai fost primul care ai descoperit sursa de miros pestilenţial .

Una este să trăieşti în hazna ca să fii fericit că scoţi din când în când capul la aer curat şi să te mai şi lauzi cu asta, şi cu totul altceva să te baţi ca să cureţi haznaua pentru a nu mai fi niciodată nevoit să înghiţi mirosurile.

Una este să fii dăruit de divinitate cu un glas de ciocârlie şi, nevoit de împrejurări, să începi să croncăni ca o cioară pentru a supravieţui, şi cu totul altceva să te transformi cu totul în cioară şi să fii convins că acel croncănit scos de tine este cel mai suav tril de pe planetă.

Una este să fii dulău care se bate şi cu urşii, şi cu totul altceva să fii doar o potaie schelălăitoare, în stare să lingă azi unde a scuipat ieri, dar care se crede zmeul zmeilor.

Până la urmă, totul este o problemă de percepţie, nu? Cine mai poate susţine că raiul şi iadul nu sălăşluiesc deopotrivă în noi toţi? Alegerea finală aparţine fiecăruia dintre noi.

Blogobişniţ sau decesul unui artist

O postare apărută recent pe blogul unui fost coleg de redacţie a avut darul să mă îndurereze suficient de tare ca să simt nevoia unui post online. Ce spunea fostul meu coleg, a cărui adresă online nu o s-o dau din respect pentru memoria virtuozului din el?

“Comentarii jenante, altele pline de ură şi invidie, toate pentru că domnu’ zoso a avut tupeul să marce o cifră: 300,000 euro, o ofertă de preluare. Cine, bă, pârlitu’ ăla? Câţi pârliţi primesc X6 în teste 2.000 de kilometri? Hai să pornim de la întrebarea asta!300.000 de euro oferta? pe ce, oare?

zoso.ro este un business*. Deci, facem aşa: un business online a primit o ofertă de preluare de 0,3 milioane euro. Oferta a fost refuzată. De ce 0.3 milioane euro? Pentru că şi ofertele se fac cu schepsis: suma se stabileşte ca multiplu al veniturilor sau al profiturilor, se iau în calcul investiţiile necesare pentru următorul salt major, ROI (dacă nu ştii ce-i asta, nici nu vei înţelege despre ce e vorba), TCO (idem, şi nu, nu e despre ingineri) şi altele.

Vali Petcu, Cetin Ametcea, Sebastian Bârgău, Cristian Dorombach, Denisa, etc (scuze pentru omisiune, pe cine am omis) sunt antreprenori online. Fiecare deţine şi întreţine un site de conţinut propriu şi reprezintă de fapt întruchiparea viselor executivilor de prin 2001-2003″.

Nu ştiu cine este acest zoso şi de ce este el privit ca un soi de crucişător al jurnalismului online din România. Nici că mă interesează. Ştiu doar că am citit un răspuns al lui care m-a lămurit complet.  Întrebat fiind  “ce mai înseamnă conţinut valoros”, acest individ a răspuns: “Conţinut valoros este conţinutul pe care oamenii care au bani vor să-l citească”. Păi dacă port-drapelul bloggingului românesc este în stare de un asemenea răspuns, de ce m-aş mai mira că plajele de la Marea Neagră sunt pline de seminţe şi mucuri de ţigări sau că Valea Cerbului răsună de manele şi fum puturos de mici? Emanaţiile unei mentalităţi de hazna stârnesc doar pofte scatologice. Care pofte, din nefericire, sunt din ce în ce mai mari în spaţiul carpatin.

Revenind însă la fostul meu coleg, a cărui muncă am coordonat-o în cadrul eWeek, una din prea puţinele şi singurele reviste adevărate de business care a apărut vreodată în România, îndurerarea mea faţă de postarea lui pe blogul personal este legată de constatarea tristă a decesului unui artist. Pentru că despre deces este vorba atunci când, citind cele scrise de un om, constaţi că transformarea lui mentală este completă şi definitivă. În cazul lui, de la un virtuoz autentic al slovelor, la un mercenar lipsit de suflet al literelor.

Nenorocirea este că, odată cu constatarea unui asemenea deces, mai moare o speranţă de însănătoşire socială din cele puţine rămase încă în picioare. Când a plecat din redacţie, fostul meu coleg mi-a spus:

“Eu plec pentru că am nevoie de bani. Iar oferta primită nu poate fi refuzată”.

“Dar eşti conştient că îţi vinzi sufletul şi talentul diavolului?” l-am întrebat eu.

“Da, ştiu că devin mercenar, dar asta e. Karma. De-acum nu voi avea mamă, nu voi avea tată. O să tai cu sabia câtă vreme sunt plătit. Când banii nu vor mai veni, voi lăsa armele jos”.

Nu l-am crezut în totalitate. Ştiam că nevoia de bani este mare, ştiam că are de întreţinut o familie care tocmai se mărise, dar mai ştiam că un artist al cuvintelor ca el nu se naşte des pe aceste meleaguri. De aceea, am privit întotdeauna cu multă simpatie evoluţia lui în timp, pentru că simţeam mereu, într-un colţ al inimii, că artistul din el va renaşte imediat ce condiţia lui materială se va îmbunătăţi.

M-am înşelat. Nu mi-e greu să recunosc asta, dar mă doare. Postarea de pe blogul lui îmi demonstrează că transformarea a devenit completă şi definitivă. Din artist cu suflet ales, fostul meu coleg a devenit robot mercenar desăvârşit. Acum nu pot decât să sper că sufletul lui va găsi, până la urmă, o ieşire din labirintul de iad în care a ajuns să rătăcească.

Păţania fostului meu coleg îmi aminteşte, printre altele, de un eveniment care a ţinut capul de afiş al presei româneşti cu câţiva ani în urmă. Un alt mare artist român, de data asta din domeniul IT, şi-a vândut bijuteria de tehnologie software pe care o crease, poate cea mai performantă din lume la acel moment, unui gigant american al industriei IT, o adevărată maşină de marketing şi război. La vremea respectivă, singurele întrebări de pe buzele celor mai mulţi ziarişti gălbejiţi de transformarea în mercenari ai cuvântului erau legate de preţul tranzacţiei şi de câştigurile rezultate pentru vânzător.

N-am auzit niciodată întrebarea: “Cum vă simţiţi, domnule Georgescu, acum că v-aţi vândut copilul de suflet unui robot?” Un robot despre care se ştia foarte bine că va măcelări copilul în speranţa de a-i include scânteia unică de viaţă în cadrul propriei tehnologii, aflate în mare suferinţă.

Oare ce culoare a ajuns să aibă sufletul atât de multor români care îl venerează pe idolul de lut şi marele vânzător de prunci numit ştefan cel mare şi ajung în secolul 21 să îşi vândă copiii de suflet?

Mioritic Travian

Joc Travian. Mult. Nu de ieri, de azi, ci de mai bine de patru ani. De când, într-o zi de toamnă, citeam editorialul lui Dan Iancu scris între două atacuri împotriva satelor lui.

La prima vedere, jocul online nu e cine ştie ce. Două plăcinte care se schimbă ca format pe ecran, una cu aspect de pizza quattro staggione. Nişte înşiruiri de cifre şi litere, notificări de atacuri şi cam atât. Strategie de război cu arme de Ev Mediu, pe ecrane de computer din secolul 21.

M-a intrigat însă numărul de jucători, fiinţe reale din spatele ecranelor. Milioane de oameni. Câteva sute de mii doar în România. Mi-am zis atunci că, poate, o fi ceva-ceva de capul acestui joc. Curând am descoperit că este, însă nu din perspectiva unui joc, ci a unei oglinzi a societăţii umane.

Travian se joacă aproape peste tot în lume. În România ca şi în Franţa sau Marea Britanie, în Statele Unite ca şi în China sau Indonezia. Evident, am început să îmi creez conturi pe mai multe astfel de lumi, la început doar din dorinţa de a juca.

Am descoperit însă repede ce diferenţe uriaşe există între mentalităţile colective de joc de pe diversele lumi. Dacă deosebiri de vârstă nu există (pentru că Travian e jucat pretutindeni de persoane între 10 şi 70 de ani), deosebiri de mentalitate există, şi sunt enorme.

Am să iau, de pildă, serverul francez. Mi-a fost dat să întâlnesc acolo, aproape nevenindu-mi să cred ochilor, situaţii de atac asupra adversarului în care atacatorul îşi cerea dinainte scuze pentru faptul că va urma un atac ucigaş, în urma căruia victima avea toate şansele să sucombe! Ce mai, D’Artagnan în plină epocă a tehnologiei moderne.

Sau serverul american. O imagine perfectă în oglindă a atacurilor lipsite de noimă şi efectuate de diverşi descreieraţi care împroaşcă foc la întâmplare. Dur, stupid, atroce.

Cum e lumea românească? Foarte pe scurt, acelaşi Caragiale transpus în spaţiu virtual. Certuri cât încape, trădări, lupte fratricide. Pigmentul de modernitate e dat de hoţie. Se fură resurse din cadrul aceleiaşi alianţe pe rupte. Nimic nou sub soare, nu? În fond, dacă un tip îşi construieşte o casă, de ce să nu-şi facă şi vecinii o alee, un gard, o zugrăveală la casă, ceva, pe gratis? Că oricum construcţia unei case nu înseamnă farmacie, şi unde există pierderi planificate, ce mai contează că ele sunt de 20 la sută în loc de 10?

Ce e cel mai curios aici este faptul că, dintre toate serverele europene, serverul românesc este cel mai puţin jucat de persoane dinafara României. Oare de ce?