Jurnal 17 martie 2011

17 martie 1996. Ora 15:00. Întoarcere cu avionul de la Londra. Aceeaşi vreme rece ca şi azi, cu ploaie măruntă şi ceaţă aproape de sol…

Ce mama naibii s-a schimbat în aceşti 15 ani? Mai exact, cum m-am schimbat eu în aceşti 15 ani? Asta în afară de firele de păr alb şi degenerarea celulelor din organism? Cred că mi-a dispărut în mare măsură naivitatea. Acea naivitate de a crede că oamenii sunt în esenţa lor buni, că li se poate acorda prezumţia de nevinovăţie. Că în ferma animalelor predomină porcii albi şi nu jegurile negre şi pline de grăsimea propriilor interese dictatoriale.

Ce s-a mai modificat? Puterea de a lupta singur cu munţii. De fapt, tot o formă de naivitate. O formă îmbrăcată în hainele cu aparenţă nobilă ale acţiunii. În fond, o mare tâmpenie. Cine dracu a reuşit în istorie să mute singur bolovani din loc? Şi cum abilitatea de a înşela oamenii sau capacitatea unui Antonescu-Porumbacu de a rage hitlerist ca disperatu cu scopul de a atrage cohorte de creiere rătăcite îmi cam lipsesc, astfel de eforturi sisifice vor rămâne pe veci lipsite de succes pentru mine.

Ce am câştigat? Un pic de linişte. O linişte protejată de un scut făurit din indiferenţă şi cinism. Unii ar spune că asta începe să semene a înţelepciune. Poate că da. Sau poate că nu. Poate că e vorba doar de nişte ziduri de buncăr, construite special din nevoia unui spaţiu de creaţie personală. Şi, da, aici există un câştig clar. Acela al convingerii că nu există creaţie sau bine colectiv, ci doar naştere şi supravieţuire individuală.