Purgatoriu

Uneori purgatoriul este infinit mai rău decat stadiul final al existenţei. Văd în jurul meu şi traiesc în permanenţă acest purgatoriu fără fund. Această stare de neterminare, de lipsa de consistenţă, de noroi amestecat cu bucăţi de piatra şi goluri de aer. Este un purgatoriu personal, comunitar, social, naţional şi global. Întrebarea care se pune este: cui foloseşte o asemenea stare? Şi oare chiar depinde doar de fiecare în sine ca să iasă din ea? Ca să găsească un liman solid, indiferent de natura lui? 

Posibil ca pescuitul în apă tulbure să reprezinte răspunsul la purgatoriu. Cu condiţia să poţi pescui. Să ai momeala potrivită ca să prinzi prada, care poate că trăieşte şi ea un purgatoriu personal. Poate că, sătulă să stea în imponderabilitate, prada se lasă prinsă ca să încheie toate socotelile. Non-existenţa înseamnă absolvire de conştiinţă, de durere şi de întristare. Înseamnă marele nimic.

Ce te faci însă dacă nu poţi pescui? Sau dacă nu ai momeala bună? Şi dacă nu vrei să devii tu însuţi hrană pentru un alt pescuitor în ape tulburi? Ciudate vremuri mai trăim

Itinerar de vacanță

Dacă doriți să vizitați Bucovina, veți trece cu siguranță și prin celebrele mânăstiri. Nu puteți să ratați mânăstirea Arbore.

Biserica “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” din Arbore (cunoscută și ca Biserica Arbore, deși nu este singura biserică din localitate) este o biserică ortodoxă construită în anul 1502 în satul Arbore din comuna omonimă (județul Suceava) de către hatmanul Luca Arbore. Ea se remarcă prin pictura murală exterioară. Biserica Arbore are hramul Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (sărbătorit în fiecare an pe 29 august).

Ansamblul bisericii Arbore a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava din anul 2004, având codul de clasificare SV-II-a-A-05487 [1] și fiind format din două obiective:
Biserica “Tăierea Capului Sf. Ioan” – datând din 1502 și având codul SV-II-m-A-05487.01;
Turnul clopotniță – datând din 1867 și având codul SV-II-m-A-05487.02.

În anul 1993, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a inclus Biserica Arbore, împreună cu alte 6 biserici din nordul Moldovei (Humor, Moldovița, Pătrăuți, Probota, Suceava (“Sf. Ioan cel Nou”) și Voroneț), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.

 

Mai multe informații găsiți la: www.manastireaarbore.ro

Jurnal 21 septembrie 2011

Casa bunicului se afla chiar pe linia de bătălie. În sat erau nemţii, pe dealuri ruşii. Bunicul a murit cu unsprezece schije în trup, de la un obuz tras de ruşi şi explodat chiar în curtea casei. Doctorii i-au scos zece schije. Pe a unsprezecea n-au gasit-o. Se infipsese adânc într-un rinichi. A murit după o agonie de mai bine de o săptămână, de insuficienţă renală.

Înainte de izbucnirea bătăliei, nemţii se instalaseră în sat. Veniseră şi la bunicul, ca să-i ceară cheile de la şcoala de vizavi de casa lui. Vroiau să o folosească drept cartier general mobil. Bunicul a refuzat, spunând că acolo e locul copiilor, nu al soldaţilor. În fond, el era învăţătorul satului. Nemţii şi-au găsit un loc de cartier mobil în altă parte. După bătălie, ruşii au ocupat cu forţa şcoala şi casa bunicului. De unde au plecat după o lună. După ce au violat-o pe bunica şi au luat toate proviziile.

Mi-am amintit de toate astea în aceste zile, când sunt agresat pe toate căile posibile, inclusiv prin postări pe FB, în privinţa discursului regal din Parlament de la sfârşitul lui octombrie. Când un asemenea prilej este folosit iarăşi la modul vuvuzea de tot felul de imbecili pentru a mai trage cu gloanţe de rahat înspre adversarii politici.

Am susţinut şi susţin deschis ideea de monarhie constituţională. L-am susţinut şi pe regele Mihai, până când m-a dezamăgit. Prima dată în 1992, când mai bine de UN MILION de bucureşteni îi strigau: „Maiestate, nu pleca, asta este ţara ta!” şi când un simplu gest l-ar fi purtat pe rege direct pe tronul de la Cotroceni, fără ca bolşevicul criminal Iliescu să mai poată face ceva. Mihai s-a eschivat şi a plecat, iar ulterior l-a promovat pe toate căile pe actoraşul securist Duda ca succesor al lui. A doua dezamăgire a venit mai recent, când am aflat că regele a fost decorat în 1945 ca erou de război de către ruşi.

După viol şi moartea soţului, bunicii i-au trebuit ani buni ca să-şi refacă viaţa. Fără despăgubiri şi fără medalii de eroină primite de la nemernicii de origine slavă. Mihai I a plecat bine mersi în 1947, nevătămat şi neatins, cu familia întreagă.  De aceea, la sfârşitul lui octombrie, când îşi va ţine discursul în Parlament, voi citi liniştit o carte poliţistă. Voi sta fără televizor şi fără Internet. Voi lăsa mâncătorii de rahat să mestece dejecţiile lor în pace pe unde pot. Oricum, a doua zi va izbucni un nou scandal…

Propunerea

Trecea printr-o perioadă proastă. Una din acele perioade când viaţa înseamnă cârcei dureroşi de foame şi senzaţii abisale de izolare, când moartea se iveşte la orizont cu luciri de binecuvântare şi de soluţie pentru recăpătarea liniştei. Atunci a primit un telefon de la o prietenă. O prietenă veche şi foarte apropiată, alături de care lucrase de multe ori înainte cot la cot.

– Ce faci? l-a întrebat ea.

– Contemplu abisurile şi firul de păr care desparte uitarea de nebunie.

– Hai să ne vedem. Am o propunere pentru tine.

S-au întâlnit la o terasă dosnică din spatele unor blocuri mizerabile aflate într-un cartier ce pe vremuri era fala comercianţilor din Bucureşti, dar care în zecile de ani de ciumă roşie ajunsese să rivalizeze Rahova şi Ferentarii ca fortăreaţă a celor mai împuţite şi feroce clanuri ţigăneşti.

– Uite despre ce e vorba, i-a spus ea. La mine la servici s-a ivit o posibilitate de colaborare la un proiect. Bani frumoşi, muncă nu cine ştie ce dificilă. Eu nu pot să lucrez direct la chestia asta, pentru că sunt angajată în alt departament, aşa că m-am gândit la tine să vii şi să semnezi un contract de prestări servicii. Facem munca împreună, ei te plătesc pe tine şi după aia împărţim banii.

A acceptat. Măcar aşa putea să amăgească foamea o vreme.

– Bine. Hai să vedem despre ce e vorba şi să facem un plan de acţiune, a spus el.

– A, e floare la ureche. Nu-ţi face griji. Facem totul împreună.

A semnat contractul. După aceea a sunat-o ca să pună lucrurile la cale.

– Măi, tu nu înţelegi că nu contează ce facem? Punem şi noi acolo nişte chestii şi gata. Se rezolvă. Dar, apropo, să ştii că vreau şaizeci la sută din sumă, i-a spus ea.

– De ce?

– Cum de ce? Păi eu am aflat de chestia asta şi te-am băgat şi pe tine. În plus, am nişte datorii de rezolvat.

A acceptat, cu inima îndoită. S-a uitat la prietena lui şi atunci a văzut pe faţa ei transformarea. A văzut imensa mască a interesului acoperind tot ce însemnase până atunci o fiinţă umană. A văzut omul nou, perfect adaptat mocirlei sociale. A mers până la capăt, şi-a îndeplinit obligaţiile, a încasat banii şi a plătit taxa. După aceea a avut viziunea clară a ceea ce avea să urmeze. A milioanelor de creaturi dispuse la orice pentru a-şi satisface doar interesele personale. Viziunea Styx-ului pe care sperase să-l treacă ajutat de prieteni, dar pe care urma să-l treacă doar singur şi însingurat printr-un ocean de suflete sterpe, reci şi golite de orice bătaie caldă de inimă.

 

Jurnal 17 martie 2011

17 martie 1996. Ora 15:00. Întoarcere cu avionul de la Londra. Aceeaşi vreme rece ca şi azi, cu ploaie măruntă şi ceaţă aproape de sol…

Ce mama naibii s-a schimbat în aceşti 15 ani? Mai exact, cum m-am schimbat eu în aceşti 15 ani? Asta în afară de firele de păr alb şi degenerarea celulelor din organism? Cred că mi-a dispărut în mare măsură naivitatea. Acea naivitate de a crede că oamenii sunt în esenţa lor buni, că li se poate acorda prezumţia de nevinovăţie. Că în ferma animalelor predomină porcii albi şi nu jegurile negre şi pline de grăsimea propriilor interese dictatoriale.

Ce s-a mai modificat? Puterea de a lupta singur cu munţii. De fapt, tot o formă de naivitate. O formă îmbrăcată în hainele cu aparenţă nobilă ale acţiunii. În fond, o mare tâmpenie. Cine dracu a reuşit în istorie să mute singur bolovani din loc? Şi cum abilitatea de a înşela oamenii sau capacitatea unui Antonescu-Porumbacu de a rage hitlerist ca disperatu cu scopul de a atrage cohorte de creiere rătăcite îmi cam lipsesc, astfel de eforturi sisifice vor rămâne pe veci lipsite de succes pentru mine.

Ce am câştigat? Un pic de linişte. O linişte protejată de un scut făurit din indiferenţă şi cinism. Unii ar spune că asta începe să semene a înţelepciune. Poate că da. Sau poate că nu. Poate că e vorba doar de nişte ziduri de buncăr, construite special din nevoia unui spaţiu de creaţie personală. Şi, da, aici există un câştig clar. Acela al convingerii că nu există creaţie sau bine colectiv, ci doar naştere şi supravieţuire individuală.

Jurnal – 5 martie 2011

Ceai Winterdream la o discuţie legată de un proiect. Ceai suav, cu o felie de portocală şi o linguriţă de miere de pădure. Mmmm… Aromă divină.

Unica amintire de retrăit lăsată de cineva în memoria papilelor mele gustative. Se spune că un om e definit de ceea ce lasă în urmă, iar regretele lui sunt cântece rămase nerostite.

Cineva şi-a lăsat moştenire cântecul inimii pe limba mea, şi acest cântec poartă numele de Winterdream. Suav, complex şi greu. Ca o iarnă cu nămeţi, dar imens de albă şi feeric de liniştită.

Jurnal – 10 februarie 2011

Buna jurnalule.  Cineva m-a facut leneş. Probabil pentru că nu am mai scris demult. Aşa e. N-am mai scris demult.

Am acumulat. Bune şi rele. Mai ales rele. Mai ales rele dintr-alea umane. Rele făcute de oameni oamenilor. Mi-aş dori câteodată sa nu mai observ nimic. Ca să nu mai acumulez nimic. Şi să nu mai simt uneori cum nu mai am aer.

Altcineva, despre care nu ştiu dacă citeşte rătăcirile mele de pe aici, mi-a spus recent că ar avea nevoie de creierul meu. Atât. Nu de mine, cu ceea ce însemn eu ca fiinţă, ci de creierul meu. Acea persoană este reprezentativă pentru toţi aştia mulţi care înseamnă societate mioritică.

O grămadă de adulmecători care rânesc după oportunităţi. Ocazii de a fura, ocazii de a-i pune pe alţii să execute lucruri care să aducă profit, ocazii de a mai stoarce zeama dintr-un cadavru ca ei să mai respire aer încă o zi. Probabil cu speranţa, dacă nu cumva cu certitudinea, că mâine vor găsi un nou cadavru din care să sugă.

Mă gândesc, în definitiv, că astfel de rânitori în apele vieţii au dreptate. Plantele, cele care generează viaţa, consumă elementele minerale ale naturii. Ierbivorele consumă plantele. Carnivorele se înfruptă din ierbivore. Iar necrofagii întregesc ciclul, storcând ultima picătură de energie din cadavre. Doar rocile şi bolovanii privesc totul cu nepăsare. Dintre ceilalţi, nimeni nu stă să se întrebe dacă ceea ce fac e justificat moral sau nu.

Văd din ce în cei mai mulţi carnivori şi necrofagi în jurul meu. De la gunoieri care nu ridică gunoiul de pe stradă fără să îţi sune la poartă ca să le dai bani şi până la politicienii care se înfruptă cu nesaţ din bucuria de a-i omorî pe toţi pentru a se hrăni după aceea cu o mare de cadavre. Întrebarea e: Cum naiba te poţi transforma într-o simplă piatră?

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.