Blogobişniţ sau decesul unui artist

O postare apărută recent pe blogul unui fost coleg de redacţie a avut darul să mă îndurereze suficient de tare ca să simt nevoia unui post online. Ce spunea fostul meu coleg, a cărui adresă online nu o s-o dau din respect pentru memoria virtuozului din el?

„Comentarii jenante, altele pline de ură şi invidie, toate pentru că domnu’ zoso a avut tupeul să marce o cifră: 300,000 euro, o ofertă de preluare. Cine, bă, pârlitu’ ăla? Câţi pârliţi primesc X6 în teste 2.000 de kilometri? Hai să pornim de la întrebarea asta!300.000 de euro oferta? pe ce, oare?

zoso.ro este un business*. Deci, facem aşa: un business online a primit o ofertă de preluare de 0,3 milioane euro. Oferta a fost refuzată. De ce 0.3 milioane euro? Pentru că şi ofertele se fac cu schepsis: suma se stabileşte ca multiplu al veniturilor sau al profiturilor, se iau în calcul investiţiile necesare pentru următorul salt major, ROI (dacă nu ştii ce-i asta, nici nu vei înţelege despre ce e vorba), TCO (idem, şi nu, nu e despre ingineri) şi altele.

Vali Petcu, Cetin Ametcea, Sebastian Bârgău, Cristian Dorombach, Denisa, etc (scuze pentru omisiune, pe cine am omis) sunt antreprenori online. Fiecare deţine şi întreţine un site de conţinut propriu şi reprezintă de fapt întruchiparea viselor executivilor de prin 2001-2003″.

Nu ştiu cine este acest zoso şi de ce este el privit ca un soi de crucişător al jurnalismului online din România. Nici că mă interesează. Ştiu doar că am citit un răspuns al lui care m-a lămurit complet.  Întrebat fiind  “ce mai înseamnă conţinut valoros”, acest individ a răspuns: “Conţinut valoros este conţinutul pe care oamenii care au bani vor să-l citească”. Păi dacă port-drapelul bloggingului românesc este în stare de un asemenea răspuns, de ce m-aş mai mira că plajele de la Marea Neagră sunt pline de seminţe şi mucuri de ţigări sau că Valea Cerbului răsună de manele şi fum puturos de mici? Emanaţiile unei mentalităţi de hazna stârnesc doar pofte scatologice. Care pofte, din nefericire, sunt din ce în ce mai mari în spaţiul carpatin.

Revenind însă la fostul meu coleg, a cărui muncă am coordonat-o în cadrul eWeek, una din prea puţinele şi singurele reviste adevărate de business care a apărut vreodată în România, îndurerarea mea faţă de postarea lui pe blogul personal este legată de constatarea tristă a decesului unui artist. Pentru că despre deces este vorba atunci când, citind cele scrise de un om, constaţi că transformarea lui mentală este completă şi definitivă. În cazul lui, de la un virtuoz autentic al slovelor, la un mercenar lipsit de suflet al literelor.

Nenorocirea este că, odată cu constatarea unui asemenea deces, mai moare o speranţă de însănătoşire socială din cele puţine rămase încă în picioare. Când a plecat din redacţie, fostul meu coleg mi-a spus:

„Eu plec pentru că am nevoie de bani. Iar oferta primită nu poate fi refuzată”.

„Dar eşti conştient că îţi vinzi sufletul şi talentul diavolului?” l-am întrebat eu.

„Da, ştiu că devin mercenar, dar asta e. Karma. De-acum nu voi avea mamă, nu voi avea tată. O să tai cu sabia câtă vreme sunt plătit. Când banii nu vor mai veni, voi lăsa armele jos”.

Nu l-am crezut în totalitate. Ştiam că nevoia de bani este mare, ştiam că are de întreţinut o familie care tocmai se mărise, dar mai ştiam că un artist al cuvintelor ca el nu se naşte des pe aceste meleaguri. De aceea, am privit întotdeauna cu multă simpatie evoluţia lui în timp, pentru că simţeam mereu, într-un colţ al inimii, că artistul din el va renaşte imediat ce condiţia lui materială se va îmbunătăţi.

M-am înşelat. Nu mi-e greu să recunosc asta, dar mă doare. Postarea de pe blogul lui îmi demonstrează că transformarea a devenit completă şi definitivă. Din artist cu suflet ales, fostul meu coleg a devenit robot mercenar desăvârşit. Acum nu pot decât să sper că sufletul lui va găsi, până la urmă, o ieşire din labirintul de iad în care a ajuns să rătăcească.

Păţania fostului meu coleg îmi aminteşte, printre altele, de un eveniment care a ţinut capul de afiş al presei româneşti cu câţiva ani în urmă. Un alt mare artist român, de data asta din domeniul IT, şi-a vândut bijuteria de tehnologie software pe care o crease, poate cea mai performantă din lume la acel moment, unui gigant american al industriei IT, o adevărată maşină de marketing şi război. La vremea respectivă, singurele întrebări de pe buzele celor mai mulţi ziarişti gălbejiţi de transformarea în mercenari ai cuvântului erau legate de preţul tranzacţiei şi de câştigurile rezultate pentru vânzător.

N-am auzit niciodată întrebarea: „Cum vă simţiţi, domnule Georgescu, acum că v-aţi vândut copilul de suflet unui robot?” Un robot despre care se ştia foarte bine că va măcelări copilul în speranţa de a-i include scânteia unică de viaţă în cadrul propriei tehnologii, aflate în mare suferinţă.

Oare ce culoare a ajuns să aibă sufletul atât de multor români care îl venerează pe idolul de lut şi marele vânzător de prunci numit ştefan cel mare şi ajung în secolul 21 să îşi vândă copiii de suflet?

Mioritic Travian

Joc Travian. Mult. Nu de ieri, de azi, ci de mai bine de patru ani. De când, într-o zi de toamnă, citeam editorialul lui Dan Iancu scris între două atacuri împotriva satelor lui.

La prima vedere, jocul online nu e cine ştie ce. Două plăcinte care se schimbă ca format pe ecran, una cu aspect de pizza quattro staggione. Nişte înşiruiri de cifre şi litere, notificări de atacuri şi cam atât. Strategie de război cu arme de Ev Mediu, pe ecrane de computer din secolul 21.

M-a intrigat însă numărul de jucători, fiinţe reale din spatele ecranelor. Milioane de oameni. Câteva sute de mii doar în România. Mi-am zis atunci că, poate, o fi ceva-ceva de capul acestui joc. Curând am descoperit că este, însă nu din perspectiva unui joc, ci a unei oglinzi a societăţii umane.

Travian se joacă aproape peste tot în lume. În România ca şi în Franţa sau Marea Britanie, în Statele Unite ca şi în China sau Indonezia. Evident, am început să îmi creez conturi pe mai multe astfel de lumi, la început doar din dorinţa de a juca.

Am descoperit însă repede ce diferenţe uriaşe există între mentalităţile colective de joc de pe diversele lumi. Dacă deosebiri de vârstă nu există (pentru că Travian e jucat pretutindeni de persoane între 10 şi 70 de ani), deosebiri de mentalitate există, şi sunt enorme.

Am să iau, de pildă, serverul francez. Mi-a fost dat să întâlnesc acolo, aproape nevenindu-mi să cred ochilor, situaţii de atac asupra adversarului în care atacatorul îşi cerea dinainte scuze pentru faptul că va urma un atac ucigaş, în urma căruia victima avea toate şansele să sucombe! Ce mai, D’Artagnan în plină epocă a tehnologiei moderne.

Sau serverul american. O imagine perfectă în oglindă a atacurilor lipsite de noimă şi efectuate de diverşi descreieraţi care împroaşcă foc la întâmplare. Dur, stupid, atroce.

Cum e lumea românească? Foarte pe scurt, acelaşi Caragiale transpus în spaţiu virtual. Certuri cât încape, trădări, lupte fratricide. Pigmentul de modernitate e dat de hoţie. Se fură resurse din cadrul aceleiaşi alianţe pe rupte. Nimic nou sub soare, nu? În fond, dacă un tip îşi construieşte o casă, de ce să nu-şi facă şi vecinii o alee, un gard, o zugrăveală la casă, ceva, pe gratis? Că oricum construcţia unei case nu înseamnă farmacie, şi unde există pierderi planificate, ce mai contează că ele sunt de 20 la sută în loc de 10?

Ce e cel mai curios aici este faptul că, dintre toate serverele europene, serverul românesc este cel mai puţin jucat de persoane dinafara României. Oare de ce?

Albinele ucise de bondari

Din cate ţin eu minte, povestea stupului real de albine spune că odată ce îşi îndeplineşte funcţia de reproducere, bondarul este fie alungat din stup, fie omorât. Procentual, tocmai din pricina îndeplinirii acestei unice funcţiuni, bondarii sunt mult mai puţin numeroşi decât albinele harnice şi strângătoare.

Transpusă la societatea umană, cu precădere la cea românească, povestea stupului respectă mult prea rar, dacă nu cumva deloc, realitatea naturii. Am dat recent peste un exemplu relevant în acest sens.

Povestea umană reală începe cu o albină care, mai mult sau mai puţin întâmplător, lucra în domeniul proiectelor IT din sfera administraţiei publice. Autodidactă şi dornică de a infrumuseţa viaţa semenilor ei dintr-o comunitate mică de pe cuprinsul eternei şi fascinantei Românii, albinuţa în cauză (numită, din raţiuni de formalizare dictată de finanţările externe, manager de proiect local în cadrul unui ambiţios program guvernamental, să-l numim şi pe acesta „Economia bazată pe cunoaştere”) s-a apucat conştiincioasă ca să folosească ceea ce i s-a dat drept bază materială (calculatoare, reţea, acces la internet etc.) pentru a dezvolta proiecte pe plan local în cadrul cărora oamenii, altfel săteni de treabă, dar până atunci fără mari veleităţi de conectare la timpurile moderne, să îşi poată îmbogăţi standardele de viaţă. Să câştige bani, să înveţe să comunice cu săteni din alte comunităţi, să schimbe idei, să se informeze, să devină chiar întreprinzători.

Ei bine, munca albinuţei a dat roade. Nu imediat, ci în timp. Aproape pe nesimţite, în comunitate au aparut mici afaceri, nu doar din sfera agricolă, oamenii au început să fie căutaţi de săteni din alte comunităţi, ba chiar de potenţiali parteneri din străinătate. Ca într-un stup, agitaţia stârnită prin exemplu personal a dus la multiplicarea efectelor benefice pentru toţi membrii stupului.

Pentru că trăim în România, urmarea poate fi pentru mulţi evidentă. Popularitatea albinuţei harnice a crescut atât de tare, încât primarul bondar uman (care, din nefericire, nu avea aceeaşi unică raţiune de a exista ca în cazul fratelui său insectă) s-a drapat, oficial şi ofticat, în culorile de partid şi de stat şi a decretat că albinuţa nu mai are ce căuta în stup, că prezenţa ei deranjează pe alţii, că exemplul oferit de ea prin întârzieri la program (căci bondarul, ca un veritabil moşier, ţinea proiectele albinuţei sub tutelă administrativă) este dezastruos pentru ceilalţi etc. Evident că albinuţa s-a trezit cu contractul de muncă desfăcut şi ameninţată cu oareşce judecăţi pe la instanţele bondăreşti superioare dacă ar fi îndrăznit cumva să mârâie în front şi să conteste decizia luată.

Cât se poate de reală şi de recent petrecută, povestea de mai sus nu are nimic extraordinar in sine. Se înscrie în categoria nenumăratelor poveşti de deşertificare a României. Nu are o morală şi niciun final. Se termină în coadă de peşte şi nu oferă soluţii la probleme. E doar un fapt de viaţă. Un fapt care demonstrează, pentru a câta mia oară, că România este o ţară a deşertificării nu din pricina crizei sau a grelei moşteniri, ci mai ales din pricina firii noastre, pervertite în mod cinic nu cu şaizeci de ani în urmă, ci cu mai bine de şase sute de ani în urmă, din vremea când „măreţul” ştefan cel mare îşi asigura tronul şi eternitatea în istoria neamului vânzând pruncii Moldovei la turci.

Valul de praf

Un anunţ recent al Asociaţiei Naţionale a Informaticienilor din Administraţia Publică (ANIAP) a avut, pentru mine cel puţin, darul de a adăuga un pahar de amărăciune pe glia şi-aşa prea întinsă a deşertului sălciu din spaţiul mioritic. Anunţul spune, sec, că evenimentul anual al asociaţiei se amână pentru o dată nedefinită. Eventual se anulează.

De ce e amar un asemenea anunţ? Pentru simplul motiv că această conferinţă anuală, devenită tradiţională, reprezenta un prilej major de întâlnire a informaticienilor din întreaga ţară. Dincolo de prezentări, dincolo de ofertele companiilor către administraţia locală, conferinţa era un spaţiu al comunicării între oameni cu preocupări similare, şi, mai ales, între oameni a căr0r meserie şi, poate, vocaţie era aceea de a pune umărul la scoaterea, prin intermediul IT-ului, a României din Evul Mediu al birocraţiei excesive şi al miilor de kilometri pătraţi de hârtii.

Evident, în an de criză economică, sponsorii unui asemenea eveniment se gândesc de zece ori înainte de a mai da bani. Practic, nimeni nu-i poate învinovăţi, deşi conferinţa era un prilej aproape unic pentru furnizorii de soluţii de a avea laolaltă crema IT-ului din administraţia locală.

Tocmai din pricina acestui ultim aspect, eu unul cred că motivele se regăsesc în altă parte. „Furnicuţele” IT apolitice din primării, consilii locale şi consilii judeţene au din ce în ce mai puţină putere de decizie. Ele cu greu mai ajung să facă faţă valului de praf politic din România. Un val de praf care, deşi lipsit de orice substanţă, îşi arogă tot mai mult dreptul de viaţă şi de moarte asupra întregului peisaj mioritic, deşertificând păduri, livezi, câmpii, şi secând apele cu totul.

Sătule de lipsa de acţiune politică în sensul modernizării, firmele aşteaptă. Unele dintre ele pleacă din România, pentru că s-au săturat. Altele continuă să îndure. Poate, poate. Între timp, însă, „furnicuţele” din administraţia publică locală trebuie să supravieţuiască, aşa cum pot. Să supravieţuiască crizei şi, mai nou, ameninţărilor cu concedierile. Care concedieri, dacă se vor transforma în realitate, le vor viza pe ele, pe „furnicuţe”, tocmai pentru că sunt specialiste apolitice. Ele ştiu doar să găsească soluţii şi să rezolve probleme. De aceea, sunt lipsite de periculozitate. Pot dispărea. Căci locul ocupat de ele poate fi oricând ocupat de grasele lăcuste politice. Nu-i aşa?

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!