O postare apărută recent pe blogul unui fost coleg de redacţie a avut darul să mă îndurereze suficient de tare ca să simt nevoia unui post online. Ce spunea fostul meu coleg, a cărui adresă online nu o s-o dau din respect pentru memoria virtuozului din el?
„Comentarii jenante, altele pline de ură şi invidie, toate pentru că domnu’ zoso a avut tupeul să marce o cifră: 300,000 euro, o ofertă de preluare. Cine, bă, pârlitu’ ăla? Câţi pârliţi primesc X6 în teste 2.000 de kilometri? Hai să pornim de la întrebarea asta!300.000 de euro oferta? pe ce, oare?
zoso.ro este un business*. Deci, facem aşa: un business online a primit o ofertă de preluare de 0,3 milioane euro. Oferta a fost refuzată. De ce 0.3 milioane euro? Pentru că şi ofertele se fac cu schepsis: suma se stabileşte ca multiplu al veniturilor sau al profiturilor, se iau în calcul investiţiile necesare pentru următorul salt major, ROI (dacă nu ştii ce-i asta, nici nu vei înţelege despre ce e vorba), TCO (idem, şi nu, nu e despre ingineri) şi altele.
Vali Petcu, Cetin Ametcea, Sebastian Bârgău, Cristian Dorombach, Denisa, etc (scuze pentru omisiune, pe cine am omis) sunt antreprenori online. Fiecare deţine şi întreţine un site de conţinut propriu şi reprezintă de fapt întruchiparea viselor executivilor de prin 2001-2003″.
Nu ştiu cine este acest zoso şi de ce este el privit ca un soi de crucişător al jurnalismului online din România. Nici că mă interesează. Ştiu doar că am citit un răspuns al lui care m-a lămurit complet. Întrebat fiind “ce mai înseamnă conţinut valoros”, acest individ a răspuns: “Conţinut valoros este conţinutul pe care oamenii care au bani vor să-l citească”. Păi dacă port-drapelul bloggingului românesc este în stare de un asemenea răspuns, de ce m-aş mai mira că plajele de la Marea Neagră sunt pline de seminţe şi mucuri de ţigări sau că Valea Cerbului răsună de manele şi fum puturos de mici? Emanaţiile unei mentalităţi de hazna stârnesc doar pofte scatologice. Care pofte, din nefericire, sunt din ce în ce mai mari în spaţiul carpatin.
Revenind însă la fostul meu coleg, a cărui muncă am coordonat-o în cadrul eWeek, una din prea puţinele şi singurele reviste adevărate de business care a apărut vreodată în România, îndurerarea mea faţă de postarea lui pe blogul personal este legată de constatarea tristă a decesului unui artist. Pentru că despre deces este vorba atunci când, citind cele scrise de un om, constaţi că transformarea lui mentală este completă şi definitivă. În cazul lui, de la un virtuoz autentic al slovelor, la un mercenar lipsit de suflet al literelor.
Nenorocirea este că, odată cu constatarea unui asemenea deces, mai moare o speranţă de însănătoşire socială din cele puţine rămase încă în picioare. Când a plecat din redacţie, fostul meu coleg mi-a spus:
„Eu plec pentru că am nevoie de bani. Iar oferta primită nu poate fi refuzată”.
„Dar eşti conştient că îţi vinzi sufletul şi talentul diavolului?” l-am întrebat eu.
„Da, ştiu că devin mercenar, dar asta e. Karma. De-acum nu voi avea mamă, nu voi avea tată. O să tai cu sabia câtă vreme sunt plătit. Când banii nu vor mai veni, voi lăsa armele jos”.
Nu l-am crezut în totalitate. Ştiam că nevoia de bani este mare, ştiam că are de întreţinut o familie care tocmai se mărise, dar mai ştiam că un artist al cuvintelor ca el nu se naşte des pe aceste meleaguri. De aceea, am privit întotdeauna cu multă simpatie evoluţia lui în timp, pentru că simţeam mereu, într-un colţ al inimii, că artistul din el va renaşte imediat ce condiţia lui materială se va îmbunătăţi.
M-am înşelat. Nu mi-e greu să recunosc asta, dar mă doare. Postarea de pe blogul lui îmi demonstrează că transformarea a devenit completă şi definitivă. Din artist cu suflet ales, fostul meu coleg a devenit robot mercenar desăvârşit. Acum nu pot decât să sper că sufletul lui va găsi, până la urmă, o ieşire din labirintul de iad în care a ajuns să rătăcească.
Păţania fostului meu coleg îmi aminteşte, printre altele, de un eveniment care a ţinut capul de afiş al presei româneşti cu câţiva ani în urmă. Un alt mare artist român, de data asta din domeniul IT, şi-a vândut bijuteria de tehnologie software pe care o crease, poate cea mai performantă din lume la acel moment, unui gigant american al industriei IT, o adevărată maşină de marketing şi război. La vremea respectivă, singurele întrebări de pe buzele celor mai mulţi ziarişti gălbejiţi de transformarea în mercenari ai cuvântului erau legate de preţul tranzacţiei şi de câştigurile rezultate pentru vânzător.
N-am auzit niciodată întrebarea: „Cum vă simţiţi, domnule Georgescu, acum că v-aţi vândut copilul de suflet unui robot?” Un robot despre care se ştia foarte bine că va măcelări copilul în speranţa de a-i include scânteia unică de viaţă în cadrul propriei tehnologii, aflate în mare suferinţă.
Oare ce culoare a ajuns să aibă sufletul atât de multor români care îl venerează pe idolul de lut şi marele vânzător de prunci numit ştefan cel mare şi ajung în secolul 21 să îşi vândă copiii de suflet?
Filed under: Uncategorized | 5 Comments »