PR mercenar

Citeam mai deunăzi pe blogul cuiva că, în sfârşit, după nişte luni de chinuri, o mare agenţie de PR care activează şi pe plaiuri mioritice şi-a inaugurat un site de prezentare. Cum relaţiile publice sunt înrudite cu presa şi consultanţa media am intrat repede pe site-ul cu pricina, convins fiind că o asemenea firmă specializată, mai ales că este o multinaţională provenită din patria elenă a democraţiei, are un cuvânt greu de spus în domeniu.

Hm. Site curăţel, lipsit de farafastâcuri. Misiune, viziune, valori. Clienţi, principii de lucru, gamă de servicii, echipă, contacte. Profesionist. Bravo lor. Rătăcite undeva, pe la bloguri personale, două studii ce caz. Hopa. Asta chiar că e ceva nou şi interesant. Nimic nu exemplifică mai clar ce faci cu adevărat şi cum gândeşti decât un studiu de caz.

Primul studiu de caz. Un eveniment pozitiv. Ceva optimist legat de imobiliare în condiţii de criză, pe modelul lui „Hai că se poate!”. Metrică legată de cantitate de articole apărute în media şi tonul acestora. Cât se poate de corect şi de elegant. „În sfârşit, am dat peste ceva care merită,”  mi-am zis eu în gând.

Al doilea studiu de caz. Şi mai interesant. O dramă legată de şomaj, restructurare de activitate, dat afară oameni de la o companie dintr-un oraş cvasimonoindustrial (mamă, ce termen lung am gasit!). Provocare clară legată de minimizarea efectelor negative ale comunicării unei situaţii dramatice. Hait! Stupoare. Citesc rezultatele activităţii de PR, unde, la un moment dat, se spune: ” Deşi acoperirea în presă a fost semnificativă, aproape toate articolele publicate au fost copy/paste din comunicatul de presă, prin urmare toate mesajele au fost controlate şi tonul din articole a fost în cea mai mare parte neutru”.

Rareori mi-a fost dat să citesc, negru pe alb, o asemenea dovadă de cinism mercenar. M-am uitat iarăşi la misiunea expusă pe site şi m-am lămurit. Căci acolo scrie clar că firma de PR oferă „sprijin clienților noștri în atingerea obiectivelor de business”. Aşadar, singurul lucru important este ca măritul client să marce banul şi să fie mulţumit de atingerea obiectivului de business.

Mai pe şleau, dacă X S.R.L. sau S.A. o dă în bară rău de tot sau face niscaiva afaceri necurate, e suficient să angajeze o agenţie specializată de PR, precum cea de mai sus, ca „obiectivul de business” să fie conservat şi matrapazlâcurile să continue netulburate. Căci în era informatizării, singura care contează este imaginea, nu-i aşa? Şi când mă gândesc cum erau blamate serviciile ceauşiste de informare…

Deşertul ca manifestare umană

Am dat recent peste o exprimare… cel puţin interesantă a cuiva. Probabil încercând să se auto-definească, persoana respectivă afirmă că „o arde acolo unde o ard toţi cei care contează şi al căror nume este pe buzele tuturor”. Nu-mi dau bine seama dacă exprimarea aparţine unui puşti teribilist sau unui imbecil cu ifose, dar, în sine, poate fi socotită drept simptomatică pentru năvala deşertificării care cuprinde plaiurile mioritice.

De ce? Păi ce contează la ora actuală în România? Şi, mai important decât atât, cine contează în România?

Odinioară, se putea afirma că, în ciuda vicisitudinilor istoriei, pe plaiurile mioritice mai contează valori precum cinstea, dăruirea, generozitatea. Acum, cinstea a ajuns cuvânt luat în batjocură. Numărul în permanentă creştere de hoţii şi înşelăciuni este suficient pentru a demonstra o asemenea afirmaţie. Dăruirea? Păi până şi reclamele au ajuns să propage ideea că dacă faci ceva fără să urmăreşti un scop mercantil eşti un idiot. Cât despre generozitate, să fim serioşi. Câţi renunţă din pur spirit uman la un obiect personal în favoarea celui care nu are?

Aşa ajungem la cine. Ei bine, aici situaţia ar putea fi de-a dreptul hilară dacă n-ar fi tragică. Şi asta pentru că universul personajelor care, aparent, apar pe buzele tuturor este intoxicant de populat cu tot felul de… ciudăţenii omeneşti, de la vedete de mucava, la aşa-zis politicieni care n-au nicio treabă cu politica şi la oameni de afaceri care ar fi trebuit să putrezească de mult în spatele gratiilor. Exemplele sunt atât de numeroase, încât lista ar ocupa, probabil, câteva cărţi groase.

Desigur, mai există oameni care respectă un cod personal de valori. Un român s-a dăruit pe sine şi a salvat un copil de la moarte sigură într-un incendiu. Da, dar asta se întâmpla în Statele Unite, nu în România. O româncă a dat dovadă de prezenţă de spirit şi a salvat doi bătrâni. Evident, asta se întâmpla în Italia, nu în România. Aici însă, o casieriţă care a dovedit curaj într-un caz de jaf armat este anchetată de poliţişti pentru neglijenţă în serviciu!

În patria mioritică a deşertificării, oamenii care ajung repere morale se împuţinează ca număr pe zi ce trece. Întrebarea este: Când ei vor fi dispărut cu totul, ce şi cine va mai conta cu adevărat? Căci singura pavăză împotriva unei maree de noroi clisos o constituie arborii solizi. Copacii cu rădăcini bine înfipte în solul propriei conştiinţe. Fără ei, vom ajunge cu toţii să „o ardem acolo unde o ard cu toţii”, adică în focul şi pucioasa propriei neputinţe.

CRM cu R de la Respect

Am moderat recent o masă rotundă dedicată soluţiilor CRM. Ce naiba or mai fi şi astea? În dorinţa lui necontenită de a inventa lucruri noi, şi ca o consecinţă a dezvoltării fulminante a aplicaţiilor software implementate pe calculatoare, omul a găsit, de ceva ani buni încoace, cu cale să inventeze o aplicaţie care să-l ajute în procesul de automatizare a relaţiei cu clienţii, cu partenerii, ba chiar şi cu prietenii.

Soluţiile CRM au ajuns atât de performante, încât ele nu doar ţin evidenţa oamenilor şi firmelor cu care o entitate, fizică sau juridică, intră în contact, ci, prin intermediul acumulărilor de date, ajută enorm la ţinerea aproape a tuturor celor socotiţi importanţi. Cu alte cuvinte, o soluţie CRM reuşeşte să transpună pe plan informatic în faptă visul oricărui vânzător de a vedea cum un client care intră în magazin pentru o cutie de ace pleacă de acolo cu o maşină nou-nouţă, cu portbagajul plin cu tot felul de lucruri, unele mai importante şi mai puţin conştientizate ca altele. Iar ca cireaşa să nu lipsească de pe tort, clientul revine şi a doua zi, şi a treia zi şi aşa mai departe, pentru că tratamentul de care a avut parte generează dependenţă.

Mulţi dintre participanţii la masa rotundă, în principal furnizori de soluţii CRM, se plângeau de faptul că potenţialii lor clienţi nu pricep deloc cum vine chestia asta cu fidelizarea clientului şi sunt interesaţi doar de scăderea costurilor. Căutând o explicaţie, unul din furnizori a emis chiar şi o idee interesantă: Soluţiile CRM sunt prea noi pentru România şi, ca atare, nu au avut cum să fie conştientizate ca benefice de către utilizatori în lupta lor cu criza economică.

Măi să fie. Eu unul îmi amintesc cum bunicul meu îmi povestea ce însemna viaţa de negustor în anii 1930 în România. Pe vremea aceea, el aproviziona cu produse agricole, de la legume până la butoaie cu vin, o bună parte din băcăniile şi cârciumile din nord-vestul Capitalei. Niciodată nu vindea doar ceea ce i se comandase. Dacă ştia, de pildă, că în cartierul unde era băcănia lui madam Tanţa, nu vânduse niciodată brânză de burduf, pentru că nu i se comandase aşa ceva, încerca absolut orice, mergând până la a da de la el, gratuit, câteva putini de probă,  ca să vadă dacă nu cumva acolo exista o cerere neconştientizată. Dacă nu cumva oamenii ar fi vrut brânză de burduf, dar nu cereau aşa ceva pentru că madam Tanţa nu aducea.

Bunicul meu aplica perfect soluţiile CRM într-o vreme când abia dacă existau câteva radiouri prin case mai înstărite. Mintea lui funcţiona ca o aplicaţie software, ajutată fiind doar de ustensilele vremii: hârtie şi creion. Iar ca el funcţionau alte sute şi sute de comercianţi. Aşadar, în România anului 1930 CRM-ul putea fi aplicat fără probleme. În România anului 2009 furnizorii de astfel de soluţii întâmpină obstacole aproape insurmontabile în vânzarea lor potenţialilor clienţi.

Eu unul, sunt absolut convins că diferenţa fundamentală între cele două perioade nu este dată de tehnologie, progresul cunoaşterii sau criză economică, ci de prevalenţa, respectiv, acum, lipsa aproape totală a unui element care ţine de individualitate în context social: Respectul.

În România anului 1930, nea Ion cârciumarul, nea Costel pantofarul, madam Tanţa băcăneasa, dar şi Societatea Anonimă a Poştei Române ştiau mult mai bine ce înseamnă clientul şi se făceau luntre şi punte ca să şi-l ţină aproape, chiar şi cu scopul (meschin?) de a scoate bani de pe urma lui. Făceau asta chiar dacă însemna zâmbet sincer pe buze, efort de amabilitate şi strădanie de a furniza lucruri şi servicii de calitate.

În România anului 2009, prea puţine băcănii, restaurante, supermarketuri sau hypermarketuri mai sunt interesate de client ca persoană, ca individ unic. Clienţii contează doar ca volum, ca mase informe de vite bune de muls financiar.

Un alt participant la acea masă rotundă, din nefericire nu un român, ci un neamţ sadea, spunea despre CRM că înseamnă o filozofie de dezvoltare a afacerii şi nu o soluţie IT. Probabil că domnia sa avea mare dreptate, dar pentru Germania, nu şi pentru România. Căci pe meleaguri carpatine, până la existenţa unei filozofii de dezvoltare a unei afaceri, interesul primordial rămâne tot acela de lua tot ce se poate din pielea unui om. Şi asta acum, nu mâine sau poimâine.

Oare de ce, odată cu intrarea acestei biete ţări mioritice în Uniunea Europeană, Germania pare mai îndepărtată ca oricând şi în continuă distanţare?

Diferenţe de percepţie

Una este să alergi, să te târăşti, să ţopăi sau să faci pasul piticului ca să supravieţuieşti şi alta e să ajungi să calci pe alţii în picioare, eventual chiar şi peste cadavre, ca tu să respiri.

Una este să fii în centrul acţiunii şi să te zbaţi ca să fii cel mai informat şi alta este să cauţi cu lumânarea tot ce are sămânţă de scandal sau miroase a sânge ca pe urmă să te lauzi că ştii mai multe ca oricine.

Una este să construieşti ceva cu dedicaţie şi pasiune, chiar şi cu riscul ca acel ceva să nu dăinuiască, şi cu totul altceva să ajungi să îţi atribui realizări care au aparţinut unor echipe de oameni şi nu ţie personal.

Una este să crezi despre tine că eşti un far al cunoaşterii, de la lumina căruia ajunge să se adape o omenire întreagă, şi cu totul altceva să împroşti cu invective în stânga şi în dreapta la adresa tuturor celor care îţi spun în faţă că soarele nu se opreşte din loc pe cer ca să se minuneze de existenţa ta.

Una este să alegi libertatea, luând-o pe cont propriu, chiar şi cu riscul de a face foamea, şi cu totul altceva să ajungi să munceşti 12 ore pe zi ca disperatul în slujba unui patron care îţi cere orice, inclusiv să te prostituezi ca să-i aduci lui profit, dar având pâinea asigurată pe masă seara.

Una este să ai capacitatea de a te opri primăvara pe stradă ca să te minunezi de prima floare de cireş îmbobocită, şi cu totul altceva să cauţi în jurul tău doar conflictele, lăudându-te apoi că ai fost primul care ai descoperit sursa de miros pestilenţial .

Una este să trăieşti în hazna ca să fii fericit că scoţi din când în când capul la aer curat şi să te mai şi lauzi cu asta, şi cu totul altceva să te baţi ca să cureţi haznaua pentru a nu mai fi niciodată nevoit să înghiţi mirosurile.

Una este să fii dăruit de divinitate cu un glas de ciocârlie şi, nevoit de împrejurări, să începi să croncăni ca o cioară pentru a supravieţui, şi cu totul altceva să te transformi cu totul în cioară şi să fii convins că acel croncănit scos de tine este cel mai suav tril de pe planetă.

Una este să fii dulău care se bate şi cu urşii, şi cu totul altceva să fii doar o potaie schelălăitoare, în stare să lingă azi unde a scuipat ieri, dar care se crede zmeul zmeilor.

Până la urmă, totul este o problemă de percepţie, nu? Cine mai poate susţine că raiul şi iadul nu sălăşluiesc deopotrivă în noi toţi? Alegerea finală aparţine fiecăruia dintre noi.