Am primit recent un mesaj de la un amic, liberal cu acte, fost secretar de stat pe vremea lui Tăriceanu. Ca emanaţie tipic liberală, amicul imi trimitea o parodie legată în mod cu totul nefericit de episodul „Băsescu criminal de copii”. Măi, frate, dacă şi asta reprezintă o mostră de gândire liberală, atunci chiar că România este ţara în care este posibil orice.
Sunt un liberal convins. Am spus asta, am declarat deschis, am susţinut acest lucru în editoriale ca redactor şef şi director de reviste, am militat pentru liberalism în România prin sutele de interviuri luate de mine până în acest moment. Am militat pentru liberalism nu atât sub formă politică, ci căutând să găsesc şi să stimulez în toţi oamenii pe care i-am cunoscut trăsăturile lor fundamentale, elementele pozitive ale fiinţei lor, aspectele care fac din fiecare fiinţă de pe această planetă un unicat.
Pentru mine aceasta este esenţa liberalismului: stimularea unicităţii fiecăruia într-un ocean de diversitate. Comuniunea în armonie şi respect. Valorile care duc la progresul individual şi social al fiinţei umane. E greu să fii liberal? Nu. Nu e greu, este cumplit de greu. Aproape că seamănă cu o asumare conştientă a martirajului. În fond, unul din cei mai importanţi liberali ai omenirii, Isus Hristos, a fost răstignit pe cruce pentru că propovăduia, printre altele, liberul arbitru, libera alegere personală şi nevoia de înălţare spirituală.
Ce au toate cele de mai sus cu ceea ce se înţelege în România prin liberalism, mai ales ca doctrină politică? Aproape nimic. A existat cândva un slogan, „Prin noi înşine”, care putea însemna un început. DACĂ ar mai şi fost tradus în faptă de cei care au ajuns să confişte liberalismul ca ideologie.
Ce ar însemna o Românie liberală? Economic, ar însemna o ţară în care, la 22 de milioane de oameni, ar exista cel puţin o jumătate de milion de afaceri mici, sănătoase, inductoare de prosperitate. Social, ar însemna emulaţie pentru progres şi existenţa unei bogăţii naţionale suficient de mari pentru asigurarea asistenţei celor aflaţi în nevoie reală. Cultural, ar însemna efervescenţă de idei şi proiecte care, prin ele însele, ar putea avea forţa de a defini o naţiune. Forţa de a defini un adevărat popor, nu o biată populaţie amestecată şi imbecilizată, reunită în anul de graţie 2009 în hotarele unui stat care, întâmplător, se numeşte România.
„Noi nu gândim”, comenta cineva după postarea mea anterioară. Aşa şi este. Noi, ca populaţie, nu gândim. Noi, ca populaţie, vrem pomeni. Noi, ca populaţie, vrem bani fără să muncim pentru ei. Noi, ca populaţie, avem nevoie de un tătuc care să ne ofere pâine şi circ. Noi, ca populaţie, votăm pe oricine ne promite că de a doua zi se va lansa soluţia miraculoasă prin care să stăm cu toţii cu fundurile pe perne moi, molfăind trufandale, bând vin sau celebra ţuică şi bârfind pe oricine ne trece prin faţa ochilor.
De aceea, pentru mine ceea ce s-a întâmplat după primul tur al acestor alegeri prezidenţiale reprezintă o clarificare: liberalismul de faţadă a pupat, în sfârşit, în ditamai tuhăsul, moştenirea stahanovistă a ciumei roşii. Din data de 23 decembrie 2009, pentru mine PNL a încetat să existe. De aici însă răsare şi speranţa. Eliberat de spectrul putorii securiste marca Patriciu-Tăriceanu-Antonescu, liberalismul non-pupincurist primeşte şansa aproape nesperată de a ieşi la lumină. Cât va dura acest proces, e cu totul altă discuţie.
Filed under: Uncategorized | 3 Comments »