Liberalism non-pupincurist

Am primit recent un mesaj de la un amic, liberal cu acte, fost secretar de stat pe vremea lui Tăriceanu. Ca emanaţie tipic liberală, amicul imi trimitea o parodie legată în mod cu totul nefericit de episodul „Băsescu criminal de copii”. Măi, frate, dacă şi asta reprezintă o mostră de gândire liberală, atunci chiar că România este ţara în care este posibil orice.

Sunt un liberal convins. Am spus asta, am declarat deschis, am susţinut acest lucru în editoriale ca redactor şef şi director de reviste, am militat pentru liberalism în România prin sutele de interviuri luate de mine până în acest moment. Am militat pentru liberalism nu atât sub formă politică, ci căutând să găsesc şi să stimulez în toţi oamenii pe care i-am cunoscut trăsăturile lor fundamentale, elementele pozitive ale fiinţei lor, aspectele care fac din fiecare fiinţă de pe această planetă un unicat.

Pentru mine aceasta este esenţa liberalismului: stimularea unicităţii fiecăruia într-un ocean de diversitate. Comuniunea în armonie şi respect. Valorile care duc la progresul individual şi social al fiinţei umane. E greu să fii liberal? Nu. Nu e greu, este cumplit de greu. Aproape că seamănă cu o asumare conştientă a martirajului. În fond, unul din cei mai importanţi liberali ai omenirii, Isus Hristos, a fost răstignit pe cruce pentru că propovăduia, printre altele, liberul arbitru, libera alegere personală şi nevoia de înălţare spirituală.

Ce au toate cele de mai sus cu ceea ce se înţelege în România prin liberalism, mai ales ca doctrină politică? Aproape nimic. A existat cândva un slogan, „Prin noi înşine”, care putea însemna un început. DACĂ ar mai şi fost tradus în faptă de cei care au ajuns să confişte liberalismul ca ideologie.

Ce ar însemna o Românie liberală? Economic, ar însemna o ţară în care, la 22 de milioane de oameni, ar exista cel puţin o jumătate de milion de afaceri mici, sănătoase, inductoare de prosperitate. Social, ar însemna emulaţie pentru progres şi existenţa unei bogăţii naţionale suficient de mari pentru asigurarea asistenţei celor aflaţi în nevoie reală. Cultural, ar însemna efervescenţă de idei şi proiecte care, prin ele însele, ar putea avea forţa de a defini o naţiune. Forţa de a defini un adevărat popor, nu o biată populaţie amestecată şi imbecilizată, reunită în anul de graţie 2009 în hotarele unui stat care, întâmplător, se numeşte România.

„Noi nu gândim”, comenta cineva după postarea mea anterioară. Aşa şi este. Noi, ca populaţie, nu gândim. Noi, ca populaţie, vrem pomeni. Noi, ca populaţie, vrem bani fără să muncim pentru ei. Noi, ca populaţie, avem nevoie de un tătuc care să ne ofere pâine şi circ. Noi, ca populaţie, votăm pe oricine ne promite că de a doua zi se va lansa soluţia miraculoasă prin care să stăm cu toţii cu fundurile pe perne moi, molfăind trufandale, bând vin sau celebra ţuică şi bârfind pe oricine ne trece prin faţa ochilor.

De aceea, pentru mine ceea ce s-a întâmplat după primul tur al acestor alegeri prezidenţiale reprezintă o clarificare: liberalismul de faţadă a pupat, în sfârşit, în ditamai tuhăsul, moştenirea stahanovistă a ciumei roşii. Din data de 23 decembrie 2009, pentru mine PNL a încetat să existe. De aici însă răsare şi speranţa. Eliberat de spectrul putorii securiste marca Patriciu-Tăriceanu-Antonescu, liberalismul non-pupincurist primeşte şansa aproape nesperată de a ieşi la lumină. Cât va dura acest proces, e cu totul altă discuţie.

De ce?

Pentru cine nu a trait, sau a trait si a uitat:

Nu-i nimic. Din 6 decembrie probabil vom retrăi cu totii acele vremuri. Într-o linişte PSD-PNL-UDMR mormântală…

Un test interesant

Recomand tuturor  celor interesaţi să participe la votul pentru alegerea preşedintelui să îşi facă un test personal pe http://www.busolapolitica.ro. Dincolo de raportarea  propriei orientări faţă de candidaţii ofertanţi, testul mi-a oferit şi o posibilă explicaţie pentru evoluţiile actuale din preferinţele de vot.

Rezultatele sunt, evident, valabile exclusiv pentru populaţia Internet a României şi, de aceea, au un caracter pur orientativ privind rezultatul final al votului. Cu toate astea, ele arată suficient de elocvent posibile motive pentru creşterile şi scăderile de popularitate ale unor candidaţi.

Personal, mi s-a părut extrem de interesant faptul că două din întrebările testului, respectiv „Consideraţi oportună menţinerea impozitului forfetar?” şi „Consideraţi oportună încheierea unui acord cu FMI?” au primit gradul maxim de importanţă din partea participanţilor la test. Sunt cele două întrebări devenite, iată, fundamentale, la care candidatul Traian Băsescu se depărtează enorm de preferinţele electoratului, lăsând spaţiu deschis de manevră şi de câştig de popularitate adversarului său Crin Antonescu.

Ajuns susţinător al impozitului forfetar nediscreţionar (un impozit, de altfel, stupid şi introdus în legislaţie ca un furt pe faţă din buzunarul firmelor de către un individ complet anost şi incompetent ajuns ministru de finanţe) şi al acordului complet cu FMI, Băsescu a pierdut masiv voturi din zona celor pentru care introducerea acestui impozit a însemnat, poate, chiar încheierea unei etape a existenţei, dar şi din zona celor pentru care acordul cu FMI reprezintă punerea ţării pe butuci.

Singurul care punctează serios din aceste puncte de vedere este Crin Antonescu. Rămâne de văzut dacă astfel de câştiguri îi vor asigura şi victoria finală într-o cursă care în proporţie de mai bine de 60% se desfăşoară în afara spaţiului online. Cât despre al treilea candidat important, Mircea Geoană, el este, cu doar 18% din interesul exprimat,  ca şi inexistent din perspectiva electoratului online. Vom vedea peste o săptămână cât de important a ajuns să fie mediul online într-o ţară cu peste 5 milioane de pensionari…

De ce votez cu Băsescu (II)

„M-ai dezamăgit cumplit,” mi-a spus cineva. „Cum poţi să votezi cu Băsescu tocmai tu? Cum poţi să votezi cu individul care ne-a adus în rahat pe noi toţi?”

Chiar aşa, cum pot eu să votez cu Băsescu? Cum poate lumea să voteze cu Băsescu? Cum poţi da votul unui individ care a destrămat câteva coaliţii, care e permanent pus pe scandal, care face promisiuni fără să gândească, pentru ca apoi să nu şi le mai respecte, care patronează hoţi şi devalizatori de economie naţională? Cum să-l votezi pe cel care plânge machiavelic cu „Dragă Stolo”, pe cel care ridică mâna unui partener de coaliţie în semn de victorie ca apoi să critice permanent acelaşi partener ajuns prim-ministru? Cum să pui ştampila pe poza individului vinovat de vânzarea flotei româneşti, devalizarea industriei autohtone, distrugerea agriculturii româneşti, seceta nenorocită din ultimii ani, inundaţiile de primăvară şi cele de toamnă sau, mai nou, de gripa porcină?

Cum? Şi mai ales de ce? Simplu. Pentru că râde. Pentru că ştie să râdă de el însuşi, fără să se supere pe nimeni pentru asta. Pentru că nu îi priveşte pe alţii ca fiind condamnaţi dinainte. Pentru că sub îngrozitoarea lui dictatură zeci de mii de oameni îl pot înjura sau lăuda deschis, fără teamă că se vor trezi cu maşinile negre noaptea la uşă. Pentru că nu le aruncă „Nemernicii dracului” printre dinţi celor care îi pun întrebări incomode. Pentru că a făcut „ţigancă împuţită” o individă care chiar nu era extrem de albă la faţă şi chiar nu avea ce căuta să se bage în sufletul lui în momente când nu mai era preşedinte, ci simplu om la cumpărături. Pentru că e om şi nu şi-a pierdut latura umană.

Am alternativă? Desigur. Nu una, ci cel puţin trei. Probabil doar două dintre ele cu şanse de a ieşi preşedinte. PREŞEDINTE. Adică ăla din capul statului care mă reprezintă şi pe mine, şi familia mea, şi ţara mea. M-am uitat, le-am studiat, le-am cercetat. Aş fi vrut sincer să găsesc pe altcineva. Mi-aş fi dorit să găsesc în sfârşit pe cineva care să fie demn de pilda dată de Isus: „Să arunce primul cu piatra cel care e neprihănit”. O Maica Tereza a politicii româneşti.

Am dat peste doi roboţi. Unul al mafiei kaghebiste, celălalt al mafiei locale. Cuvântul cheie aici nu e „mafie”, ci „roboţi”. Un fel de Cristian Tudor Popescu ai politicii, în dublură. Indivizi cu rictus, indivizi cu bale la gură, indivizi care habar n-au să zâmbească în afara momentelor în care li se aduc osanale sau sunt pupaţi în cur.

Nici nu mă mai interesează ce reprezintă toţi aceşti candidaţi. Pentru mine, în stadiul de deşertificare în care a ajuns România, nici nu mai contează că toţi cei patru cu şanse pentru turul doi au aceleaşi origini şi oblăduiesc fiecare propria mafie. Executarea pe eşafod a României a fost începută de multă vreme şi pentru desăvârşirea operei oricum veghează tătuca Iliescu, nemuritorul, cel tratat cu cele mai scumpe tratamente ca să nu dea ortul popii înainte de clipa în care trebuie să lichideze ordinul de a-şi fi terminat lucrarea.

Aleg însă hăhăiala băsesciană în dauna rictusurilor de roboţi marca Geoană şi Antonescu pentru că vreau să mai pot respira un pic de aer. Sunt sătul până peste cap de justiţiari de carton şi de lupi moralişti, de revoluţionari ai bunului simţ care aşteaptă mai întâi să vadă încotro priveşte stăpânul cu coaiele îmbibate în gaz şi petrol ca după aia să scoată vreo vorbă, de proletcultişti care „înving împreună” doar după ce dau o raită pe la Moscova şi prin Primăverii ca să primească instrucţiuni de comportament. Aleg hăhăiala pentru că oricum nu mai contează. Pentru că oricum România este pe masa de operaţie, un trup care trăieşte doar asistat de maşini. Şi îmi doresc atunci ca măcar ultimele clipe ale ei de viaţă să le treacă cu un zâmbet pe buze.

O mutare interesantă

Rupert Murdoch, un soi de alt mogul al presei, doar că dintr-un spaţiu mult mai puţin lovit de securism ca România, anunţa ieri că este pe punctul de a finaliza un plan de acţiune pentru a aduce la matcă jurnalismul profesionist, o profesiune de credinţă care, din nefericire, a avut enorm de mult de pierdut de pe urma Internetului. Concret, Murdoch vizează măsuri de a nu mai permite ca articolele scrise în publicaţiile din trustul condus de el să fie postate gratuit online. În viziunea lui Murdoch, cititorii online trebuie să plătească pentru conţinut, la fel cum plăteau şi atunci când îşi cumpărau ziarele de la tarabe. Iar pentru îndeplinirea acestui scop, unul din primii paşi anunţaţi va fi acela al „delistării” publicaţiilor News Corporation din motoarele de căutare de pe Internet, în special de pe Google.

Mutarea mi se pare cel puţin interesantă, chiar dacă e provenită din dorinţa legitimă a lui Murdoch de a-şi conserva cât mai bine imperiul media clădit cu mijloace din cele mai diverse. Afirm acest lucru mai ales ca martor permanent al fenomenului degradării jurnalismului sub toate aspectele. Unul din motivele acestei degradări constă tocmai în tendinţa de accelerare a „gratuizării” conţinutului informativ online. Şi asta pentru că, în lipsa altor surse de venit, mediul informativ online depinde aproape exclusiv de o formă sau alta de publicitate. Mă refer aici, evident, la informaţii cu caracter general, de tip ştiri, căci alte genuri de informaţii, precum rapoartele sau studiile de piaţă n-au fost nicicând oferite publicului în mod gratuit decât atunci când erau sponsorizate de cineva cu un interes clar în diseminarea rezultatelor.

Ei bine, necesară cum e, publicitatea suferă de un imens defect. Cam peste tot în lume metricile legate de impactul publicităţii se leagă de volume. În cazul universului online, de audienţă sub diverse forme precum numărul de vizitatori unici etc. În atari circumstanţe, este evident că interesul pentru obţinerea de fonduri este grevat de nevoia de a atrage cât mai mulţi cititori, indiferent de calitatea lor. Ori, conform legilor fundamentale ale societăţii, mesajele care atrag audienţa nu vor fi niciodată de tip calitate, ci în proporţie de 100% de tip şoc. Cu alte cuvinte, niciodată vreo ofertă gratuită nu va reuşi să aducă cu ea vreo valoare adăugată (în lipsa sponsorizărilor de mesaje), tocmai din nevoia de a atrage cât mai multă audienţă. Legea este extrem de simplă şi explică perfect de ce spaţiul online, şi nu numai, este inundat de pornografie, scandaluri, ştiri bombă, cancanuri, toate acestea interesante, poate, pentru latura de ţaţă a multor oameni, dar complet lipsite de importanţă pentru viaţa umană în ansamblul ei.

Propunerea lui Murdoch nu ar trebui să surprindă pe nimeni. La ora actuală există mulţi fanatici ai Internetului care, la fel ca susţinătorii sistemului de operare Linux de acum câţiva ani, sunt atât de obsedaţi de faptul că spaţiul virtual este ACEL LOC unde orice fel de defulări sunt gratuite şi permise, încât sunt în stare să sfâşie în bucăţi pe oricine vede în evoluţia Internetului, pe lângă multe lucruri bune,  o oglindă tristă de reflectare a tot ce înseamnă dejecţii umane aruncate la adăpostul anonimatului.

Alţii, inclusiv din România, susţin sus şi tare că jurnalismul în esenţa lui este mort. Am citit astfel de opinii absolut stupide, inclusiv din partea unor foşti jurnalişti ajunşi acum de cealalată parte a baricadei. Dincolo de posibile motivaţii legate de regretul pierderii unui nume sau al unei poziţii sociale, astfel de opinii sunt lipsite de orice noimă pentru că susţin o ipoteză fără fundament. „Jurnalismul va fi înlocuit de bloguri, iar informaţiile vor apărea în continuare gratuit, scrise de bloggeri pentru întreaga comunitate,” susţin aceşti fanatici.

Ei bine, tuturor acestora le aduc aminte de faptul că, plecat de la noţiunea de gratuitate, Linux-ul a devenit între timp al dracului de scump, pe alocuri mai scump chiar decât sistemele de operare comerciale tradiţionale. Oare de ce? Foarte simplu. La fel ca şi mediul online, Linux-ul a suferit de un imens păcat fundamental: lipsa de credibilitate. O lipsă pe care gratuitatea ofertei nu are cum s-o suplinească, ci, din contra, s-o adâncească.

Ca atare, tuturor celor care mai cred în gratuitatea informaţiilor, le dau o veste tristă: presa a fost luată pentru o vreme de val. Se apropie însă momentul răsturnării situaţiei şi a întoarcerii valului. Nimeni nu ştie exact acum cum se va petrece acest fenomen, dar el se va petrece. Şi va lăsa în urma lui, din punct de vedere al ştirilor, un spaţiu la fel de inform precum cel de azi. Un spaţiu în care gratuite vor fi doar ştirile despre accidente de circulaţie, despre cum şi-a dezvelit ţâţa dreaptă tanti Monica aia a lui Iri sau despre descoperirea senzaţională a unui cocoş negru de un metru înălţime, cu două creste pe cap, una roşie şi cealalată neagră. Adică totul despre pleava umană.

De ce votez cu Băsescu

Asta în turul doi, căci în primul tur îl voi vota în mod clar pe Remus Cernea, singura pată de normalitate combatantă pe obrazul canceros al unei Românii securiste.

De ce Băsescu? Pentru că e poltron, e scandalagiu, e uman. În acelaşi timp e decis, acţionează, luptă, are experienţă de căpitan pe vreme de furtună. N-are nicio importanţă că a avut o contribuţie importantă la declanşarea furtunii. Cineva trebuia să stârnească iureşul pentru curăţarea grajdului românesc devenit pestilenţial. Dejecţiile marca Iliescu, Vadim, Năstase, Tăriceanu and co. put de ani de zile şi întorc stomacurile pe dos de greaţă.

De ce nu Geoană, Antonescu sau Oprescu? Pentru că sunt măşti ale aceluiaşi chip hâd securist care deşertifică România de 20 de ani încoace. Pentru că sunt marionetele manevrate prin sfori de jartelele penale care constituie materialul textil al securismului în România, ajutate fiind de portavocile stridente ale unor escroci siniştri de tip Vântu şi Voiculescu, mercenari fără suflet şi exponenţi de marcă ai „chiaburimii roşii” denunţate de însuşi tăticul comunismului, Lenin.

De ce iau poziţie? Pentru că sunt prea mulţi cei care se sufocă în deşertul numit România şi prea puţini cei care pot face ceva pentru a normaliza cumva aerul din spaţiul carpatin. Pentru că e mult mai bine pentru toată lumea ca nişte exponenţi ai încrengăturii securiste care conduce economic şi politic această ţară de 20 de ani să ajungă, treptat, în spatele gratiilor, dovedind astfel că, în sfârşit, înaintarea deşertului poate fi stopată, decât să se ajungă la arme pe stradă.

Căci răscoala celor cu cuţitul la os şi care nu mai au nimic de pierdut nu foloseşte, în ultimă instanţă, nimănui.