Lacrimile presei crocodiliene

Sarmalele şi cozonacul de Crăciun au estompat în bună măsură impactul unei ştiri din zona media cu darul de a genera un început de aducere spre normalitate a unui întreg sector de activitate: presa. Mai exact, ştirea spunea, sec, că din pricina lipsei de sustenabilitate, o parte din publicaţiile fanion ale trustului media patronat de Sorin Ovidiu Vântu, anume Cotidianul, Business Standard şi Money Express, se vor închide începând cu data de 23 decembrie anul curent.

Am citit mai multe postări pe bloguri ale unor jurnalişti, foşti membri ai redacţiilor respectivelor publicaţii, care aproape la unison deplângeau soarta tristă şi nedreaptă ce le fusese hărăzită. Amintiri nostalgice ale şedinţelor de redacţie cu iz de filozofie profundă, retrăiri savuroase ale beţiilor de grup, suspine înăbuşite după „marile realizări” ziaristice, menite acum uitării.

Toate acestea nu sunt, pentru mine, decât nişte lacrimi false ale exponenţilor unei prese crocodiliene. În fapt, bocetele speriate ale unor mercenari plătiţi bine timp de câţiva ani pentru a sluji trup şi suflet unor cauze străine de orice moralitate şi, prin aceasta, pentru a da lovitura de moarte celui mai de preţ bun al jurnalismului: credibilitatea.

Căci, adăugată la marele deşert prin care este obligată să treacă România, presa din această ţară, cu precădere cea centrală, a străbătut toţi paşii necesari ca să devină una din armele cele mai redutabile de continuă deşertificare a peisajului carpatin.

Practic, la sfârşitul lui 2007 şi începutul lui 2008, o mare parte din presa centrală ajunsese concentrată în mâinile a trei rechini nemiloşi ai afacerilor de tip securist: Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu şi Dan Voiculescu. Indivizi care într-un stat democratic civilizat şi-ar fi petrecut tot restul vieţii în spatele gratiilor pentru fărădelegile comise dar care, în România, au descoperit marele scut imunitar în faţa oricărei tentative de a fi aduşi la dreaptă judecată de către organele statului: imaginea cumpărată pe bani grei prin presă, cu ajutorul racolării de indivizi fără scrupule, dispuşi la orice pentru albirea patronilor, concomitent cu atacarea în haită şi defăimarea tuturor celor care puteau deveni un pericol pentru stăpânii lor.

Business Standard sau Money Express nu au fost produse jurnalistice gandite ca o afacere de sine stătătoare. După cum nici Adevărul din epoca Tinu sau Adevărul din epoca Patriciu nu au fost şi nu sunt produse jurnalistice. Lista este departe de a se fi încheiat, căci nici alte publicaţii precum Financiarul sau Săptămâna Financiară n-au nimic în comun cu presa ca afacere viabilă. Toate au fost sau sunt doar investiţii de imagine. Că portofelul tătucii FNI a secat mai repede decât puşculiţa Crescent sau geanta Rompetrol este cu totul altă poveste.

De aceea, lacrimile de crocodil ale mercenarilor scrisului nu mă impresionează absolut deloc. Vorba unui cunoscut, devenit şi el la un moment dat lup în haita lui Vântu: „Cătă vreme sunt plătit, trag în oricine. Când nu mai sunt plătit, las arma la picior”. O parte din lupii presei au fost obligaţi să-şi ia tălpăşiţa. Nu pot decât să sper că şi alţii vor fi obligaţi să facă la fel. Dacă nu din alt motiv, măcar din cauză că stăpânii care le aruncă oasele de ros vor fi, în sfârşit, prea ocupaţi cu declaraţiile la DNA. Abia atunci se va putea vedea, cu adevărat, ce mai înseamnă presă în România de azi şi cum va şti ea să se reinventeze pentru a-şi recăpăta inestimabilele valori demult pierdute.

Formă şi non-formă

Au dreptate cei care susţin că România, la nivel social, este fracturată în două. Băsescu versus Geoană. Geoană versus Băsescu. Nu contează ordinea. Mai trist este că nu contează nici măcar ceea ce reprezintă cele două personaje. Reformism versus conservatorism? Liberalism versus comunism? Modernitate versus anacronism? Cred că foarte puţini oameni îşi mai pun acum această problemă. Oglinzile lansate sunt marinar versus diplomat, beţiv versus paiaţă de salon, şmecher versus prostănac. Adică nişte caracteristici profund emoţionale, cu totul stupide şi esenţialmente lipsite de importanţă.

Din punctul meu de vedere, pentru că e vorba de alegerea preşedintelui, adică, aşa cum am mai scris, a acelui om care mă reprezintă pe mine, cel mai important lucru este ca oglinda politică să reflecte relaţia dintre omul-preşedinte şi politicianul-preşedinte. Asta ca să pot aprecia mai exact CE anume am ales şi LA CE anume să mă aştept pe viitor. Cred că mai importantă decât orice simpatie politică este nevoia de predictibilitate. În definitiv, dacă ştii din ce parte bate vântul mai tare, te poţi feri de efectele lui neplăcute sau, de ce nu? poţi chiar profita.

Aşadar, ce am avut de ales? Cred sincer că am avut de ales între formă şi non-formă. Între o personalitate şi o non-personalitate. La limită, între o persoană şi o non-persoană. Să-i luăm pe rând:

Băsescu – socotit de mulţi drept vicios, bătăuş, bădăran, şmecher, securist, dar şi carismatic, conducător prin excelenţă, capabil să-şi asume riscuri. Catalogat chiar de adversarii săi drept un „om viu, un jucător, un catalizator de energii”.

Geoană – socotit de mulţi un unificator, un diplomat, dar şi un prostănac, un fătălău, un incapabil să exprime o poziţie proprie pe care să o urmărească şi de care să nu se dezică. Catalogat şi de adversari, dar şi de parteneri, ca un „om slab, uneori un demagog”.

Privind lucrurile într-o asemenea perspectivă, alegerea între cei doi nu mi se pare deloc grea. Întrebarea fundamentală pentru mine este: „De cine anume am eu nevoie la Cotroceni?” De un scut, fie el şi strâmb, care să mă protejeze pe mine, simplu cetăţean, sau de o mămăligă care să fie modelată, indiferent că e fierbinte sau rece, de oricine? De o formă sau de o non-formă?

Dacă PSD-ul ar fi reuşit să scoată în faţă o formă clară pe post de candidat, cred că soarta alegerilor prezidenţiale ar fi fost tranşată demult. Este motivul pentru care sunt aproape convins că, dacă ar mai fi putut candida, Ion Iliescu ar fi câştigat şi aceste alegeri la pas. Însă PSD nu a făcut aşa ceva, iar acum trebuie să tragă învăţămintele necesare. Iar mai presus de orice ar trebui să înveţe că locomotivele puternice îmbătrânesc, se uzează şi au nevoie, de la un moment dat încolo, să fie ele însele tractate de locomotive puternice şi tinere. În niciun caz însă de baligi informe. Iar o asemenea învăţătură se aplică tuturor celor care vor să aibă pretenţia de a conduce o ţară, fie ea şi una momentan complet fracturată precum România.

Scrisoare către prietenii de afară

Dragii mei,

Sper că această misivă vă găseşte sănătoşi, puternici şi cât mai puţin afectaţi de efectele crizei economice.

Sorine

Sper că ţi-ai terminat toate examenele pe care le aveai de dat şi că de anul viitor vei putea salva vieţile cât mai multor americani, de pe Coasta de Vest sau cea de Est, de oriunde vei dori tu să te stabileşti. Ştiu sigur că vor fi mulţi cei care habar nu vor avea şi nici nu le va păsa că zilele lor au fost prelungite de mâinile experte ale unui român. Prin tine le urez şi părinţilor tăi să-şi trăiască bătrâneţile de aici, din România, în ţara pe care nu au vrut să o părăsească, cât mai lin şi mai feriţi de năpaste.

Laur

Mi-aş dori să aflu cât mai curând că viaţa ta din Germania a ajuns să însemne şi puţină bucurie alături de familie şi nu doar muncă zi-lumină pentru asigurarea traiului zilnic. Vreau să aud că te bucuri de cele două fete ale tale şi că ajungi în ziua în care le eşti un tată omniprezent, nu mai ales doar un sprijin material.

Vali

Sper că noua ta slujbă din Israel te linişteşte. Ştiu că ţi-e dor de ţara în care te-ai născut şi ai crescut şi sper ca vremurile să îţi îngăduie să revii cât mai curând să o revezi. Poate, cine ştie, cu acea ocazie vom mai fuma împreună o ţigară, aşa cum fumam pe vremuri, împărţind-o frăţeşte până la ultimul fum.

Laura

Mă bucur enorm când vii în ţară şi reuşeşti să îţi găseşti timp ca să ne vedem la un pahar de vin. Chiar dacă Franţa nu e departe, ştiu că ţi-e greu să o faci mai des şi mai ştiu că atunci când se întâmplă, o faci cu inima bucuroasă că te-ai încărcat, măcar pentru o vreme, de mirosul de neuitat al locului unde te-ai născut.

Vouă tuturor, ca şi multor altora pe care nu i-am menţionat aici, vă urez baftă, linişte şi putere. Ştiu că traiul de dincolo v-a oţelit, pe mulţi poate înainte de vreme, şi v-a schimbat scara valorilor. Ştiu că o parte din inimă vă este încă aici. Mai ştiu că pentru mulţi dintre voi ceea ce se întâmplă acum, aici, este de neînţeles. Este normal să fie aşa. Fiţi convinşi că şi pentru o parte dintre cei rămaşi aici totul este o nebuloasă stupidă, un univers absurd pe care Kafka l-ar fi invidiat.

Ştiu că unii dintre voi aţi spus definitiv adio acestei ţări. Este decizia voastră şi o respect. Mai mult, eu însumi v-aş spune acum să staţi acolo şi să luptaţi pentru visurile voastre în mediul cu care v-aţi obişnuit. Să păstraţi această ţară şi pe cei câţiva oameni care îşi aduc aminte de voi într-un colţ al inimii, cu drag, ca pe o amintire frumoasă la care să apelaţi fără şovăire în momente dificile. Şi atât.

Dacă aţi vrea să vă întoarceţi, v-aş ruga să nu o faceţi. România nu vă merită. Cu doar câteva zile în urmă, România a demonstrat că habar n-are ce înseamnă valorile pe care voi le-aţi internalizat prin luptă de zi cu zi şi care v-au devenit o conduită de viaţă. România este, mai mult decât acum 20 de ani, o ţară a salamului cu soia, a urii între oameni, a furturilor şi a dezbinării. N-aveţi ce căuta aici, cel puţin acum. Mai bine să păstraţi amintirea frumoasă a gemului de prune făcut de bunica decât să inspiraţi pe nări izul pestilenţial al micilor din carne stricată oferiţi ca pomană de un agramat ajuns şef politic peste Bucureşti al partidului comunist sau miasma clocită a ouălelor făcute omletă de un alt comunist, fost prim ministru, care, oricum, nu vă poate suferi.

Altfel, vă doresc numai bine şi vă urez un an mai bun decât cel care stă să se încheie. Fie ca lumina sărbătorilor de iarnă să se pogoare senină asupra sufletelor voastre şi sufletelor celor dragi vouă.

Cu drag, Bogdan