Jurnal – 9 martie 2010

De când m-am retras într-o postură a la Iliescu din punct de vedere al producţiei de presă nu contenesc să mă minunez cât de rapid şi de periculos evoluează situaţia, reflectând, evident, degradarea canceroasă cu miros de tămâie şi cimitir a întregii societăţi româneşti.

Exemplele sunt mult prea numeroase ca să întocmesc aici un pomelnic. Unul dintre ele însă m-a făcut să şi zâmbesc puţin amar. Într-o revistă despre care nu vreau să comentez acum am descoperit un articol stufos (întins pe multe pagini) intitulat „Introducere în baze de date” şi scris de o ziaristă pe care o cunosc de ceva vreme. Nota bene: articolul a apărut în numărul din februarie 2010 al respectivei reviste.

Dincolo de stilul de gazetă şcolărească de perete al materialului respectiv (pentru că articol nu poate fi numit), am zâmbit amar pentru că, iată, în anul de graţie 2010, o revistă îşi permite să cheltuie bani pe tipar ca să publice (bănuiesc că din lipsă de inspiraţie, combinată cu lipsă de motivaţie a angajaţilor şi, poate, cu o stare de lehamite) o „chestie” a cărei caracteristică de noutate avea relevanţă, probabil, prin anii 1960.

Şi cum alţi indivizi cu pretenţii de ziarişti susţin sus şi tare că ei fac presă (tipărită, online şi TV) tocând inutil de luni de zile subiecte stupide gen pensii, salarii bugetari, criză, sau postând pe hârtie sau în diverse site-uri tot felul de anunţuri corporatiste legate de lansări de produse, stau şi mă întreb: Oare nu ar fi mai indicat ca banii cheltuiţi cu tot acest talmeş-balmeş de inepţii să ajungă, de pildă, la câteva cantine de ajutor social? Sau la nişte azile de bătrâni nefericiţi? Sau, de ce nu, la câteva orfelinate? Măcar la ultimele există şansa, spune idealistul din mine, ca acei bani să ajute câţiva reprezentanţi ai viitorului să capete ceva educaţie în plus.

Anunțuri