Jurnal – 11 mai 2010

Recunosc că am obosit. Cumplit de tare. Societatea românească, bolnavă de cancer în fază terminală, a ajuns cu gâlceava ei până la turnul meu de fildeş, din vârful căruia pot admira de luni bune o pereche de guguştiuci clădindu-şi un cuib în cireş. Guguştiucii sunt încă acolo şi probabil vor mai ugui fericiţi până la venirea primului nor de praf de puşcă dinspre centrul mahalalei numite Bucureşti.

Văzduhul e plin acum doar de urletele tăietorilor de frunză la câini, de bocetele orbilor care conduc BMW-uri plătite din pensii de boală, de ţipetele tăricenilor care s-au îndatorat până peste cap pentru că era „la ofertă”, de strigătele pontăilor şi antoneştilor obişnuiţi de mici doar cu curvăsăreala de orice fel pe banii părinţilor, aşa, de distracţie. Iar peste toate duhneşte pestilenţial de câteva zile o zicere cântată, de pulă şi de morţi, a unora obişnuiţi de mici să sară cu şişul la gâtul oricui se ia de „băieţii de cartier”.

În toată zarva asta există şi ceva bun: ipocrizia îşi arată tot mai clar dimensiunile ei adevărate şi scara ei naţională de manifestare. Asta în caz că mai existau indivizi care să creadă că într-o ţară deşertificată mai pot exista soluţii de revenire la viaţă.

Liniştea obligatoriu va veni din ce în ce mai mult doar pe căi individuale. Cu soluţii croite pe om, de fiecare în parte. Gluma cu România stat social ar face bine să dispară. Să lase locul adevărului: Nu există o ţară, există 22 de milioane de stătuleţe, fiecare cu preşedintele, cu guvernul şi cu parlamentul propriu.

Iar 22 de milioane de state-om sunt aproape imposibil de guvernat, chiar şi de către Dumnezeu. În afara cazului în care El decide să tranşeze rapid problema şi aruncă o bombă nucleară. Aducând o mare linişte peste tot. Definitivă.