Jurnal – 10 februarie 2011

Buna jurnalule.  Cineva m-a facut leneş. Probabil pentru că nu am mai scris demult. Aşa e. N-am mai scris demult.

Am acumulat. Bune şi rele. Mai ales rele. Mai ales rele dintr-alea umane. Rele făcute de oameni oamenilor. Mi-aş dori câteodată sa nu mai observ nimic. Ca să nu mai acumulez nimic. Şi să nu mai simt uneori cum nu mai am aer.

Altcineva, despre care nu ştiu dacă citeşte rătăcirile mele de pe aici, mi-a spus recent că ar avea nevoie de creierul meu. Atât. Nu de mine, cu ceea ce însemn eu ca fiinţă, ci de creierul meu. Acea persoană este reprezentativă pentru toţi aştia mulţi care înseamnă societate mioritică.

O grămadă de adulmecători care rânesc după oportunităţi. Ocazii de a fura, ocazii de a-i pune pe alţii să execute lucruri care să aducă profit, ocazii de a mai stoarce zeama dintr-un cadavru ca ei să mai respire aer încă o zi. Probabil cu speranţa, dacă nu cumva cu certitudinea, că mâine vor găsi un nou cadavru din care să sugă.

Mă gândesc, în definitiv, că astfel de rânitori în apele vieţii au dreptate. Plantele, cele care generează viaţa, consumă elementele minerale ale naturii. Ierbivorele consumă plantele. Carnivorele se înfruptă din ierbivore. Iar necrofagii întregesc ciclul, storcând ultima picătură de energie din cadavre. Doar rocile şi bolovanii privesc totul cu nepăsare. Dintre ceilalţi, nimeni nu stă să se întrebe dacă ceea ce fac e justificat moral sau nu.

Văd din ce în cei mai mulţi carnivori şi necrofagi în jurul meu. De la gunoieri care nu ridică gunoiul de pe stradă fără să îţi sune la poartă ca să le dai bani şi până la politicienii care se înfruptă cu nesaţ din bucuria de a-i omorî pe toţi pentru a se hrăni după aceea cu o mare de cadavre. Întrebarea e: Cum naiba te poţi transforma într-o simplă piatră?