Jurnal 21 septembrie 2011

Casa bunicului se afla chiar pe linia de bătălie. În sat erau nemţii, pe dealuri ruşii. Bunicul a murit cu unsprezece schije în trup, de la un obuz tras de ruşi şi explodat chiar în curtea casei. Doctorii i-au scos zece schije. Pe a unsprezecea n-au gasit-o. Se infipsese adânc într-un rinichi. A murit după o agonie de mai bine de o săptămână, de insuficienţă renală.

Înainte de izbucnirea bătăliei, nemţii se instalaseră în sat. Veniseră şi la bunicul, ca să-i ceară cheile de la şcoala de vizavi de casa lui. Vroiau să o folosească drept cartier general mobil. Bunicul a refuzat, spunând că acolo e locul copiilor, nu al soldaţilor. În fond, el era învăţătorul satului. Nemţii şi-au găsit un loc de cartier mobil în altă parte. După bătălie, ruşii au ocupat cu forţa şcoala şi casa bunicului. De unde au plecat după o lună. După ce au violat-o pe bunica şi au luat toate proviziile.

Mi-am amintit de toate astea în aceste zile, când sunt agresat pe toate căile posibile, inclusiv prin postări pe FB, în privinţa discursului regal din Parlament de la sfârşitul lui octombrie. Când un asemenea prilej este folosit iarăşi la modul vuvuzea de tot felul de imbecili pentru a mai trage cu gloanţe de rahat înspre adversarii politici.

Am susţinut şi susţin deschis ideea de monarhie constituţională. L-am susţinut şi pe regele Mihai, până când m-a dezamăgit. Prima dată în 1992, când mai bine de UN MILION de bucureşteni îi strigau: „Maiestate, nu pleca, asta este ţara ta!” şi când un simplu gest l-ar fi purtat pe rege direct pe tronul de la Cotroceni, fără ca bolşevicul criminal Iliescu să mai poată face ceva. Mihai s-a eschivat şi a plecat, iar ulterior l-a promovat pe toate căile pe actoraşul securist Duda ca succesor al lui. A doua dezamăgire a venit mai recent, când am aflat că regele a fost decorat în 1945 ca erou de război de către ruşi.

După viol şi moartea soţului, bunicii i-au trebuit ani buni ca să-şi refacă viaţa. Fără despăgubiri şi fără medalii de eroină primite de la nemernicii de origine slavă. Mihai I a plecat bine mersi în 1947, nevătămat şi neatins, cu familia întreagă.  De aceea, la sfârşitul lui octombrie, când îşi va ţine discursul în Parlament, voi citi liniştit o carte poliţistă. Voi sta fără televizor şi fără Internet. Voi lăsa mâncătorii de rahat să mestece dejecţiile lor în pace pe unde pot. Oricum, a doua zi va izbucni un nou scandal…

Propunerea

Trecea printr-o perioadă proastă. Una din acele perioade când viaţa înseamnă cârcei dureroşi de foame şi senzaţii abisale de izolare, când moartea se iveşte la orizont cu luciri de binecuvântare şi de soluţie pentru recăpătarea liniştei. Atunci a primit un telefon de la o prietenă. O prietenă veche şi foarte apropiată, alături de care lucrase de multe ori înainte cot la cot.

– Ce faci? l-a întrebat ea.

– Contemplu abisurile şi firul de păr care desparte uitarea de nebunie.

– Hai să ne vedem. Am o propunere pentru tine.

S-au întâlnit la o terasă dosnică din spatele unor blocuri mizerabile aflate într-un cartier ce pe vremuri era fala comercianţilor din Bucureşti, dar care în zecile de ani de ciumă roşie ajunsese să rivalizeze Rahova şi Ferentarii ca fortăreaţă a celor mai împuţite şi feroce clanuri ţigăneşti.

– Uite despre ce e vorba, i-a spus ea. La mine la servici s-a ivit o posibilitate de colaborare la un proiect. Bani frumoşi, muncă nu cine ştie ce dificilă. Eu nu pot să lucrez direct la chestia asta, pentru că sunt angajată în alt departament, aşa că m-am gândit la tine să vii şi să semnezi un contract de prestări servicii. Facem munca împreună, ei te plătesc pe tine şi după aia împărţim banii.

A acceptat. Măcar aşa putea să amăgească foamea o vreme.

– Bine. Hai să vedem despre ce e vorba şi să facem un plan de acţiune, a spus el.

– A, e floare la ureche. Nu-ţi face griji. Facem totul împreună.

A semnat contractul. După aceea a sunat-o ca să pună lucrurile la cale.

– Măi, tu nu înţelegi că nu contează ce facem? Punem şi noi acolo nişte chestii şi gata. Se rezolvă. Dar, apropo, să ştii că vreau şaizeci la sută din sumă, i-a spus ea.

– De ce?

– Cum de ce? Păi eu am aflat de chestia asta şi te-am băgat şi pe tine. În plus, am nişte datorii de rezolvat.

A acceptat, cu inima îndoită. S-a uitat la prietena lui şi atunci a văzut pe faţa ei transformarea. A văzut imensa mască a interesului acoperind tot ce însemnase până atunci o fiinţă umană. A văzut omul nou, perfect adaptat mocirlei sociale. A mers până la capăt, şi-a îndeplinit obligaţiile, a încasat banii şi a plătit taxa. După aceea a avut viziunea clară a ceea ce avea să urmeze. A milioanelor de creaturi dispuse la orice pentru a-şi satisface doar interesele personale. Viziunea Styx-ului pe care sperase să-l treacă ajutat de prieteni, dar pe care urma să-l treacă doar singur şi însingurat printr-un ocean de suflete sterpe, reci şi golite de orice bătaie caldă de inimă.