Purgatoriu

Uneori purgatoriul este infinit mai rău decat stadiul final al existenţei. Văd în jurul meu şi traiesc în permanenţă acest purgatoriu fără fund. Această stare de neterminare, de lipsa de consistenţă, de noroi amestecat cu bucăţi de piatra şi goluri de aer. Este un purgatoriu personal, comunitar, social, naţional şi global. Întrebarea care se pune este: cui foloseşte o asemenea stare? Şi oare chiar depinde doar de fiecare în sine ca să iasă din ea? Ca să găsească un liman solid, indiferent de natura lui? 

Posibil ca pescuitul în apă tulbure să reprezinte răspunsul la purgatoriu. Cu condiţia să poţi pescui. Să ai momeala potrivită ca să prinzi prada, care poate că trăieşte şi ea un purgatoriu personal. Poate că, sătulă să stea în imponderabilitate, prada se lasă prinsă ca să încheie toate socotelile. Non-existenţa înseamnă absolvire de conştiinţă, de durere şi de întristare. Înseamnă marele nimic.

Ce te faci însă dacă nu poţi pescui? Sau dacă nu ai momeala bună? Şi dacă nu vrei să devii tu însuţi hrană pentru un alt pescuitor în ape tulburi? Ciudate vremuri mai trăim

Jurnal 17 martie 2011

17 martie 1996. Ora 15:00. Întoarcere cu avionul de la Londra. Aceeaşi vreme rece ca şi azi, cu ploaie măruntă şi ceaţă aproape de sol…

Ce mama naibii s-a schimbat în aceşti 15 ani? Mai exact, cum m-am schimbat eu în aceşti 15 ani? Asta în afară de firele de păr alb şi degenerarea celulelor din organism? Cred că mi-a dispărut în mare măsură naivitatea. Acea naivitate de a crede că oamenii sunt în esenţa lor buni, că li se poate acorda prezumţia de nevinovăţie. Că în ferma animalelor predomină porcii albi şi nu jegurile negre şi pline de grăsimea propriilor interese dictatoriale.

Ce s-a mai modificat? Puterea de a lupta singur cu munţii. De fapt, tot o formă de naivitate. O formă îmbrăcată în hainele cu aparenţă nobilă ale acţiunii. În fond, o mare tâmpenie. Cine dracu a reuşit în istorie să mute singur bolovani din loc? Şi cum abilitatea de a înşela oamenii sau capacitatea unui Antonescu-Porumbacu de a rage hitlerist ca disperatu cu scopul de a atrage cohorte de creiere rătăcite îmi cam lipsesc, astfel de eforturi sisifice vor rămâne pe veci lipsite de succes pentru mine.

Ce am câştigat? Un pic de linişte. O linişte protejată de un scut făurit din indiferenţă şi cinism. Unii ar spune că asta începe să semene a înţelepciune. Poate că da. Sau poate că nu. Poate că e vorba doar de nişte ziduri de buncăr, construite special din nevoia unui spaţiu de creaţie personală. Şi, da, aici există un câştig clar. Acela al convingerii că nu există creaţie sau bine colectiv, ci doar naştere şi supravieţuire individuală.

Jurnal – 5 martie 2011

Ceai Winterdream la o discuţie legată de un proiect. Ceai suav, cu o felie de portocală şi o linguriţă de miere de pădure. Mmmm… Aromă divină.

Unica amintire de retrăit lăsată de cineva în memoria papilelor mele gustative. Se spune că un om e definit de ceea ce lasă în urmă, iar regretele lui sunt cântece rămase nerostite.

Cineva şi-a lăsat moştenire cântecul inimii pe limba mea, şi acest cântec poartă numele de Winterdream. Suav, complex şi greu. Ca o iarnă cu nămeţi, dar imens de albă şi feeric de liniştită.

Jurnal – 10 februarie 2011

Buna jurnalule.  Cineva m-a facut leneş. Probabil pentru că nu am mai scris demult. Aşa e. N-am mai scris demult.

Am acumulat. Bune şi rele. Mai ales rele. Mai ales rele dintr-alea umane. Rele făcute de oameni oamenilor. Mi-aş dori câteodată sa nu mai observ nimic. Ca să nu mai acumulez nimic. Şi să nu mai simt uneori cum nu mai am aer.

Altcineva, despre care nu ştiu dacă citeşte rătăcirile mele de pe aici, mi-a spus recent că ar avea nevoie de creierul meu. Atât. Nu de mine, cu ceea ce însemn eu ca fiinţă, ci de creierul meu. Acea persoană este reprezentativă pentru toţi aştia mulţi care înseamnă societate mioritică.

O grămadă de adulmecători care rânesc după oportunităţi. Ocazii de a fura, ocazii de a-i pune pe alţii să execute lucruri care să aducă profit, ocazii de a mai stoarce zeama dintr-un cadavru ca ei să mai respire aer încă o zi. Probabil cu speranţa, dacă nu cumva cu certitudinea, că mâine vor găsi un nou cadavru din care să sugă.

Mă gândesc, în definitiv, că astfel de rânitori în apele vieţii au dreptate. Plantele, cele care generează viaţa, consumă elementele minerale ale naturii. Ierbivorele consumă plantele. Carnivorele se înfruptă din ierbivore. Iar necrofagii întregesc ciclul, storcând ultima picătură de energie din cadavre. Doar rocile şi bolovanii privesc totul cu nepăsare. Dintre ceilalţi, nimeni nu stă să se întrebe dacă ceea ce fac e justificat moral sau nu.

Văd din ce în cei mai mulţi carnivori şi necrofagi în jurul meu. De la gunoieri care nu ridică gunoiul de pe stradă fără să îţi sune la poartă ca să le dai bani şi până la politicienii care se înfruptă cu nesaţ din bucuria de a-i omorî pe toţi pentru a se hrăni după aceea cu o mare de cadavre. Întrebarea e: Cum naiba te poţi transforma într-o simplă piatră?

Jurnal – 1 decembrie 2010

Ce-ţi doresc eu ţie, bigotă Românie? La trecutu-ţi dubios, viitor cât mai haios.

O zi cu ploaie îngheţată, cu vânt rece în rafale, cu polei pe asfalt (cel puţin în Bucureşti).

O zi cu nori plumburii, cu sute de mii de oameni chemaţi de şefi şi de patroni la muncă.

Evident, o zi cu circul politic de rigoare, oferit de Mihaela-dragostea-mea, saltimbancul îndurerat că nici măcar în lipsa Şefului-cel-mare, plecat ca boul peste mări şi ţări, nu a primit onoruri militare. Iar ca să se dea în spectacol până la capăt, prostănacul neamului a ţinut să se dea definitiv în stambă şi să ceară anchetă penală. S-a luat încă o dată de mânuţă cu che-pontino, care mai deunăzi scotea o altă idioţenie din meandrele intestinelor proprii, frăgezite de bolşevicul din fruntea partidului propriu, cerând sancţionarea postului naţional de televiziune după ce oamenii de acolo au cutezat să conteste calitatea păunescului de mare poet naţional…

Până la urmă, o zi obişnuită de miercuri în deşertul mioritic îngheţat. Pe mine, unul, m-a întristat să văd un salcâm îngreunat de chiciură cum se rupe în două sub bătaia vântului. M-a bucurat să văd, însă, unul din cocoşii vecinului alergând la minus un grad găinile prin curte. Măcar cocoşii să mai aibă poftă de viaţă pe aici.

Restul, deocamdată, e doar fâşâit de crengi îngheţate…

Jurnal – 8 noiembrie 2010

Ştirea de azi: 3.700.000 euro. Adică vreo 14 milioane RON. Adică vreo 14.000 de pensii medii. Terenuri, case, tablouri, bijuterii şi vreo 40.000 euro bani în conturi.

Avere de nabab? Nicidecum. O amărâtă de avere de social-democrat, fost chiabur comunist, fost proletcultist, fost… Averea unui recent îngropat.

Adrian n-ar fi reuşit nici în zece generaţii să acumuleze aşa ceva. Jumătatea lui malefică, păunescu, a făcut-o din plin. Că, deh, aşa e când îţi dă Ăl de sus şi partidul conducător talentul şi mijloacele să prosteşti o populaţie idioată cu rime storcătoare de lacrimi şi lălăieli zbierate de la microfon.

Restul e tăcere şi, poate, un pic de meditaţie la cât de profund se pot lăsa prostite unele fiinţe incorect numite oameni…

Jurnal – 7 noiembrie 2010

Mii de oameni la catafalc. Mii de oameni la înmormântare. O zi calmă de toamnă. Politruci de-a valma cu artişti sau oameni simpli. Valuri de iubire, sinceră sau comandată de la butoanele regiei, revărsate peste sicriu. Este clar. A murit poetul. Sau, cum spun unii, reperul demnităţii naţionale.

Înţelegerea fenomenului nu se poate face cu logică. Cineva scria pe blogul unui trust de presă: „L-am iubit din toată fiinţa mea pe adrian păunescu”. Iubirea nu se poate comenta. Iubirea se poate înţelege, simpatiza sau compătimi, după caz. Iubirea poate dezlănţui mulţimi. Şi, aşa cum scria Gustave LeBon, mulţimilor dezlănţuite nu li se poate opune raţionamentul, oricât de just ar fi el.

Un amic mi se destăinuia aseară: „M-am săturat de atâta tâmpenie şi m-am săturat să primesc măciuci în cap de la diverşi doar pentru că îmi spun punctul de vedere, de a nu fi de acord cu ei.” I-am replicat, simplu: „De ce?”

Un „de ce” nu ca îndemn la rezistenţă sau ca stimulent la abordarea frontală a unei lupte inutile, ci ca impuls la puţină detaşare. De ce să te baţi cu umorile declanşate de glande în mulţimea de oameni? De ce să dispreţuieşti iubirea unora? De ce să îţi faci, în ultimă instanţă, ţie însuţi rău?

Lupta e departe de a se fi încheiat. Nici măcar nu a început cu adevărat. Întrebarea care devine importantă este cu totul alta: Mai merită o luptă? Mai merită purtarea unui război de uzură pentru schimbarea din rădăcini a mentalităţii? N-am răspuns la aşa ceva. Sau, cel puţin, nu am un răspuns la nivel colectiv. Personal, singurul răspuns este da. Şi asta pentru că istoria a demonstrat că se poate.

În zece ani mentalul colectiv german de după război s-a schimbat radical. E drept, datorită intereselor americane. Ar fi bine ca România să nu fie nevoită să treacă prin prăpastia devastatoare a ruinelor ca să-şi schimbe mentalul colectiv. În lipsa unui interes extern puternic , singura cale va fi aceea a războiului de uzură. A influenţelor personale exercitate zi de zi de agenţii schimbării.

Greu de spus cât poate dura un asemenea război. Poate ani, poate generaţii. Poate va fi accelerat cu preconizata absorbţie a sute de mii de imigranţi chinezi pe plaiuri mioritice. Rezultatul final, însă, nu poate fi decât unul singur. Adrian va fi, în sfârşit, plâns aşa cum trebuie şi aşezat, nici mai sus, nici mai jos, acolo unde îi este locul, iar păunescu va fi aruncat, aşa cum e nevoie, la lada de gunoaie a istoriei, alături de multe alte nume care se termină în -escu: ceauşescu, iliescu etc.