Jurnal – 1 decembrie 2010

Ce-ţi doresc eu ţie, bigotă Românie? La trecutu-ţi dubios, viitor cât mai haios.

O zi cu ploaie îngheţată, cu vânt rece în rafale, cu polei pe asfalt (cel puţin în Bucureşti).

O zi cu nori plumburii, cu sute de mii de oameni chemaţi de şefi şi de patroni la muncă.

Evident, o zi cu circul politic de rigoare, oferit de Mihaela-dragostea-mea, saltimbancul îndurerat că nici măcar în lipsa Şefului-cel-mare, plecat ca boul peste mări şi ţări, nu a primit onoruri militare. Iar ca să se dea în spectacol până la capăt, prostănacul neamului a ţinut să se dea definitiv în stambă şi să ceară anchetă penală. S-a luat încă o dată de mânuţă cu che-pontino, care mai deunăzi scotea o altă idioţenie din meandrele intestinelor proprii, frăgezite de bolşevicul din fruntea partidului propriu, cerând sancţionarea postului naţional de televiziune după ce oamenii de acolo au cutezat să conteste calitatea păunescului de mare poet naţional…

Până la urmă, o zi obişnuită de miercuri în deşertul mioritic îngheţat. Pe mine, unul, m-a întristat să văd un salcâm îngreunat de chiciură cum se rupe în două sub bătaia vântului. M-a bucurat să văd, însă, unul din cocoşii vecinului alergând la minus un grad găinile prin curte. Măcar cocoşii să mai aibă poftă de viaţă pe aici.

Restul, deocamdată, e doar fâşâit de crengi îngheţate…

Anunțuri

Jurnal – 8 noiembrie 2010

Ştirea de azi: 3.700.000 euro. Adică vreo 14 milioane RON. Adică vreo 14.000 de pensii medii. Terenuri, case, tablouri, bijuterii şi vreo 40.000 euro bani în conturi.

Avere de nabab? Nicidecum. O amărâtă de avere de social-democrat, fost chiabur comunist, fost proletcultist, fost… Averea unui recent îngropat.

Adrian n-ar fi reuşit nici în zece generaţii să acumuleze aşa ceva. Jumătatea lui malefică, păunescu, a făcut-o din plin. Că, deh, aşa e când îţi dă Ăl de sus şi partidul conducător talentul şi mijloacele să prosteşti o populaţie idioată cu rime storcătoare de lacrimi şi lălăieli zbierate de la microfon.

Restul e tăcere şi, poate, un pic de meditaţie la cât de profund se pot lăsa prostite unele fiinţe incorect numite oameni…

Jurnal – 7 noiembrie 2010

Mii de oameni la catafalc. Mii de oameni la înmormântare. O zi calmă de toamnă. Politruci de-a valma cu artişti sau oameni simpli. Valuri de iubire, sinceră sau comandată de la butoanele regiei, revărsate peste sicriu. Este clar. A murit poetul. Sau, cum spun unii, reperul demnităţii naţionale.

Înţelegerea fenomenului nu se poate face cu logică. Cineva scria pe blogul unui trust de presă: „L-am iubit din toată fiinţa mea pe adrian păunescu”. Iubirea nu se poate comenta. Iubirea se poate înţelege, simpatiza sau compătimi, după caz. Iubirea poate dezlănţui mulţimi. Şi, aşa cum scria Gustave LeBon, mulţimilor dezlănţuite nu li se poate opune raţionamentul, oricât de just ar fi el.

Un amic mi se destăinuia aseară: „M-am săturat de atâta tâmpenie şi m-am săturat să primesc măciuci în cap de la diverşi doar pentru că îmi spun punctul de vedere, de a nu fi de acord cu ei.” I-am replicat, simplu: „De ce?”

Un „de ce” nu ca îndemn la rezistenţă sau ca stimulent la abordarea frontală a unei lupte inutile, ci ca impuls la puţină detaşare. De ce să te baţi cu umorile declanşate de glande în mulţimea de oameni? De ce să dispreţuieşti iubirea unora? De ce să îţi faci, în ultimă instanţă, ţie însuţi rău?

Lupta e departe de a se fi încheiat. Nici măcar nu a început cu adevărat. Întrebarea care devine importantă este cu totul alta: Mai merită o luptă? Mai merită purtarea unui război de uzură pentru schimbarea din rădăcini a mentalităţii? N-am răspuns la aşa ceva. Sau, cel puţin, nu am un răspuns la nivel colectiv. Personal, singurul răspuns este da. Şi asta pentru că istoria a demonstrat că se poate.

În zece ani mentalul colectiv german de după război s-a schimbat radical. E drept, datorită intereselor americane. Ar fi bine ca România să nu fie nevoită să treacă prin prăpastia devastatoare a ruinelor ca să-şi schimbe mentalul colectiv. În lipsa unui interes extern puternic , singura cale va fi aceea a războiului de uzură. A influenţelor personale exercitate zi de zi de agenţii schimbării.

Greu de spus cât poate dura un asemenea război. Poate ani, poate generaţii. Poate va fi accelerat cu preconizata absorbţie a sute de mii de imigranţi chinezi pe plaiuri mioritice. Rezultatul final, însă, nu poate fi decât unul singur. Adrian va fi, în sfârşit, plâns aşa cum trebuie şi aşezat, nici mai sus, nici mai jos, acolo unde îi este locul, iar păunescu va fi aruncat, aşa cum e nevoie, la lada de gunoaie a istoriei, alături de multe alte nume care se termină în -escu: ceauşescu, iliescu etc.

 

Jurnal – 5 noiembrie 2010

Stirea zilei de azi: A murit încă un om, Adrian Păunescu pre numele lui. Dacă nu ar fi fost însoţită de teatru şi circ ieftin, ştirea ar fi fost banală. Un alt membru al speciei organice numită omenire şi-a încheiat ciclul de funcţionare şi se duce să se reintegreze cu natura. Un eveniment sec şi simplu, dur prin lovitura permanentă de măciucă dată dorinţei noastre de nemurire, dar atât de firesc prin nevoia permanentă de transformare a naturii.

Din acest moment însă, lucrurile devin nefireşti. Devin marcate de teatru şi circ.

Teatru deoarece unii au început campania de anunţare a morţii unui mare poet. Hmmm…. Posibil ca susdecedatul să fi fost un poet, poate chiar unul mare. Pentru mine, unul, poezia ţine de umoare. O poezie îmi place sau nu. O poezie stârneşte în mine emoţii, sentimente, dorinţe, nevoie de introspecţie sau nu. Am citit mai multe… să le spunem poezii ale susnumitului trecut în nefiinţă şi pot spune că singura emoţie stârnită de ele a fost nevoia rapidă de un closet. În care să vărs preaplinul de jeg patriotard versificat de respectivul individ, botezat „poet”. Cireaşa de pe tort este oferită însă de unii activişti zeloşi, de care România deşertificată este încă plină, şi care îl numesc pe versificator „cel mai mare poet al românilor”. Ete, na. Dincolo de stupizenia întocmirii de topuri ale indivizilor, ca şi cum s-ar putea măsura creaţiile literare ale unor oameni aşa cum s-ar măsura, de pildă, dimensiunile penisurilor lor, revărsarea de activism demn de o cauză mai bună arată, încă o dată, dacă mai era nevoie, câtă sărăcie mentală există pe aceste plaiuri bătute de soartă şi de Dumnezeu pentru trădările istorice comise mereu de vremelnicii ocupanţi ai lor.

Dramoleta ieftină se încheie, normal, cu circul. Şi asta pentru că acelaşi susdecedat a fost numit de unii ca „un mare om”. A declara aşa ceva despre un individ care şi-a jucat doar rolul de supapă de refulare în contextul unui regim politic opresiv, un individ care şi-a folosit influenţa căpătată doar în scopuri personale de dimensiuni pantagruelice, devenite atât de groteşti încât chiar stăpânii care l-au folosit pe acest personaj au fost nevoiţi să-i închidă jucăria, un individ care s-a folosit de tot traficul de influenţă de care a fost capabil pentru a muşamaliza o crimă comisă de apropiaţii lui, toate acestea denotă boala.

O boală psihică adânc înrădăcinată şi cumplit de greu, dacă nu chiar imposibil de eradicat, cel puţin pentru o generaţie de acum încolo. Un soi de schizofrenie îmbinată cu masochism, o monstruozitate care a acaparat o bună parte din fiinţa semenilor care constituie populaţia ce ocupă aceste plaiuri. Unul din exponenţii acestei monstruozităţi a plecat azi ca să se confrunte cu o judecată mai presus de firea noastră muritoare. Din păcate, moartea personajului nu va fi suficientă pentru a începe tratamentul de însănătoşire a fiinţelor care continuă să străbată purgatoriul numit viaţă.

Jurnal – 8 octombrie 2010

Jurnalul ăsta a devenit ca un soi de descărcare. Aflam ieri că un nenorocit de 19 ani din Craiova l-a ucis pe un tânăr injunghiindu-l drept în inimă cu un cuţit doar pentru că fratele nemernicului avusese o simplă altercaţie verbală cu victima cu câteva zile înainte.

Las la o parte faptul că numele ticălosului – Romel – aduce ingrozitor de tare cu numele obişnuite ale conaţionalilor de culoare.  Dincolo de originea etnică, rămâne fapta unei fiinţe care omoară altă fiinţă fără nicio remuşcare, doar pentru că s-a simţit călcată pe bombeuri de altcineva şi pentru că aşa au vrut muşchii lui.

La un asemenea eveniment, orice logică şi orice judecată pe baza fondului legilor de organizare a societăţii umane ar spune că nemernicul reprezintă un pericol social extrem de mare. A omorî un om practic din nimic ar trebui să genereze o pedeapsă pe măsură. O pedeapsă cu moartea sau, în cel mai elegant caz, cu închisoarea pe viaţă fără posibilitate de eliberare condiţionată.

În ţara deşertificării însă, probabil că aşa ceva nu se va petrece. Mult prea iubitoarea de şpăgi justiţie de la noi va găsi portiţe pentru a-i da nemernicului o pedeapsă blândă, eventual cu suspendare, clamând sus şi tare că face asta pentru că luptă în scopul reabilitării sociale a infractorilor.

Şi mai grav însă, mi s-a părut faptul că imediat au apărut tot felul de indivizi, precum un papiţoi de lider de sindicat al profesorilor, care să arate imediat cu degetul acuzator spre diverse autorităţi ca fiind de vină pentru dramă. Da, am aflat de multă vreme că pentru absolut orice, de la curgerea apei în josul pantei, până la extincţia vieţii pe Terra de peste 20 de miliarde de ani, de vină este dictatorul Băsescu cu sluga lui Boc.

Am sperat însă că isteria bolnavă care a cuprins nişte minţi paranoice în ţara asta se va consuma într-un târziu şi îi va lăsa pe oamenii obişnuiţi să-şi lingă rănile cumplit de dureroase provocate de criză. M-am înşelat. Văzând reacţia acelui scelerat îmbrăcat în haine de profesor şi lider de sindicat în faţa unei drame personale adevărate, cu cauze precise şi efecte fără echivoc, îmi dau seama cât de mult se va accentua ceaţa sângerie a războiului pentru interese personale în perioada următoare. Iar criza e tare departe de a se fi sfârşit…

Jurnal – 23 septembrie 2010

Abia ce am terminat de scris un material despre venirea ruşilor de la Softline în România. În vreme ce scoteam informaţii de pe reportofon, gândurile mi-au luat-o razna înspre prezenţa rusească pe plaiuri mioritice.

Şi am ajuns la constatarea ca IT-ul este unul din puţinele sectoare unde ruşii nu erau bine implementaţi aici. Până acum. Cu apetenţa cunoscută a ruşilor pentru hălci mari de carne, posibil ca în câţiva ani ieşirea noastră pe pieţe externe să se facă şi în domeniul IT doar pe limba lui Puşkin. Sau pe limba lui Putin?

După ce petrolul, oţelul, gazele şi atâtea altele din România au învăţat cu binecunoscuta adaptabilitate a românului să găvărească po ruskii, mă întreb cât va dura până să vină şi rândul roşiilor, castraveţilor, merelor şi oilor? La cum se dezmembrează totul pe aici, cred că foarte puţin. Haraşo naţiune.

Jurnal – 7 septembrie 2010

„Mă duc în târg”… „Am venit de la Berlin. Mamă ce oraş”…”Ce bun e dispozitivul X cu sistemul Y”…

E plin Facebook de astfel de postări. Se pare că lumea ţine morţiş să-şi afişeze toate dejecţiile, doar-doar o băga cineva de seamă că insul respectiv trăieşte, n-a dat încă ortul popii şi este acolo, în centrul acţiunii.

Plecând de la alienarea profundă a fiinţei umane generată de televiziune, spaţiul virtual tinde tot mai mult să devină o imensă latrină. Şi asta pentru că nu respectă, pur şi simplu, o lege naturală: legea cererii şi a ofertei. Oferta este disproporţionat de mare faţă de cerere ca să mai existe şi produse de calitate. Iar calitatea încă rămasă se pierde în cantitate.

Practic, Internetul va deveni un kitsch. O aglomerare de chinezării ieftine şi de imitaţii stupide, lipsite complet de valoare pentru viaţa reală a omului. Blogurile şi blogging-ul ca fenomen au simţit acest lucru, iar acum reţelele de socializare sunt pe cale să intre în colimator. Le urez, tuturor celor care încă mai cred în spaţiul virtual ca fiind viitoarea minune a lumii, noapte bună, hohote pantagruelice ale sufletului sărăcit şi văl cât mai gros peste ochi,  oriunde s-ar afla!