Purgatoriu

Uneori purgatoriul este infinit mai rău decat stadiul final al existenţei. Văd în jurul meu şi traiesc în permanenţă acest purgatoriu fără fund. Această stare de neterminare, de lipsa de consistenţă, de noroi amestecat cu bucăţi de piatra şi goluri de aer. Este un purgatoriu personal, comunitar, social, naţional şi global. Întrebarea care se pune este: cui foloseşte o asemenea stare? Şi oare chiar depinde doar de fiecare în sine ca să iasă din ea? Ca să găsească un liman solid, indiferent de natura lui? 

Posibil ca pescuitul în apă tulbure să reprezinte răspunsul la purgatoriu. Cu condiţia să poţi pescui. Să ai momeala potrivită ca să prinzi prada, care poate că trăieşte şi ea un purgatoriu personal. Poate că, sătulă să stea în imponderabilitate, prada se lasă prinsă ca să încheie toate socotelile. Non-existenţa înseamnă absolvire de conştiinţă, de durere şi de întristare. Înseamnă marele nimic.

Ce te faci însă dacă nu poţi pescui? Sau dacă nu ai momeala bună? Şi dacă nu vrei să devii tu însuţi hrană pentru un alt pescuitor în ape tulburi? Ciudate vremuri mai trăim